Fariseii cer semn
„În vremea aceea au venit fariseii la Iisus și se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Și Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam. Și, lăsându-i, a intrat iarăși în corabie și a trecut de cealaltă parte. Dar Ucenicii au uitat să ia pâine și aveau cu ei în corabie numai o pâine. Și El le-a poruncit, zicând: Vedeți, păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod. Și vorbeau între ei, zicând: Aceasta o zice fiindcă n-avem pâine. Și Iisus, înțelegând, le-a zis: De ce gândiți că n-aveți pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu pricepeți? Atât de învârtoșată este inima voastră? Ochi aveți și nu vedeți, urechi aveți și nu auziți, și nu vă aduceți aminte? Când am frânt cele cinci pâini la cei cinci mii de oameni, atunci câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Zis-au Lui: Douăsprezece. Și când cu cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, câte coșuri pline de fărâmituri ați luat? Iar ei au zis: Șapte. Și le zicea: Cum, dar, nu înțelegeți?”
Darul deosebirii
Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de folos, Către Egumenul Leontie, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 124-125
„(…) A zis Gherman: Dar cine poate, până ce e încă legat cu trupul, să aibă mintea de-a pururi la Dumnezeu, încât să nu se mai gândească la nimic altceva: nici la cercetarea bolnavilor, nici la primirea de străini, nici la lucrul mâinilor sau la celelalte trebuințe trupești neapărate? În sfârșit, cum va putea mintea omului să vadă de-a pururi pe Dumnezeu Cel nevăzut și necuprins și să petreacă nedespărțit de El?
Moise a răspuns: A vedea pe Dumnezeu necontenit și a rămâne nedespărțit de El, în felul în care socotiți voi, este cu neputință omului purtător de trup și înjugat cu neputința. Dar în alt chip este cu putință. Căci vederea lui Dumnezeu în multe feluri se întâmplă și se înțelege. Fiindcă Dumnezeu nu se cunoaște numai în ființa Sa cea fericită și necuprinsă, căci aceasta s-a păstrat numai pentru Sfinții Săi în veacul ce va să vie, ci și din măreția și frumusețea făpturilor sale, din cârmuirea și purtarea Sa de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa și din minunile pe care le arată în fiecare neam prin Sfinții Săi. Căci când cugetăm la puterea Sa nemăsurată și la ochiul Său neadormit, care vede cele ascunse ale inimilor și de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică și să I ne închinăm Lui. Iar când ne gândim că toate picăturile ploii, tot nisipul mării și toate stelele cerului sunt numărate de El, rămânem uimiți de măreția firii și de atotștiința Ziditorului. Când medităm apoi la negrăita Sa înțelepciune, la iubirea de oameni și la nepătrunsa Lui îndelungă-răbdare, care rabdă greșelile cele fără de număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot sufletul. Și când cugetăm la dragostea Sa nemărginită față de noi, că, deși noi n-am făcut niciun bine, a primit să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască din rătăcire, ne ridicăm spre dorirea Lui.”
Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de folos, Către Egumenul Leontie, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 123-124
„(…) Ne-a răspuns bătrânul: «Ținta ultimă a făgăduinței noastre este, cum ați zis, Împărăția lui Dumnezeu, iar scopul fără de care este cu neputință a ajunge la sfârșitul acela este curăția inimii. Deci spre acest scop trebuie să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puțin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului». Aceasta știind-o, Sfântul Apostol Pavel zice: Cele dinapoi uitându-le și spre cele dinainte întinzându-mă, la țintă alerg, la răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu (Filipeni 3, 14). Drept aceea, pentru acest scop le facem și noi toate, pentru acesta pe toate le nesocotim; și patria, și neamul, și averile, și toată lumea, ca să dobândim curăția inimii. Iar de vom uita scopul acesta, vom fi nevoiți, ca unii ce umblăm prin întuneric și călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe și să rătăcim. Căci multora li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuția, banii și toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie și ură pentru o carte, o sapă, un condei sau un ac. N-ar pătimi aceasta dacă și-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile și lumea însăși. Căci pentru dragostea aproapelui disprețuim bogăția, ca nu cumva, sfădindu-ne pentru ea și sporindu-ne aplecarea spre mânie, să cădem din dragoste. Când deci pentru lucruri de nimica arătăm aceeași mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop și nu avem niciun folos de la lepădarea de lume. Știind aceasta, fericitul Apostol a zis: De-aș da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, de niciun folos nu-mi este (I Corinteni 13, 3). De aici învățăm că desăvârșirea nu vine odată cu lepădarea de avere și de lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale cărei însușiri același Apostol le descrie astfel: Dragostea nu pizmuiește, nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărâtă, nu gândește răul (I Corinteni 13, 4-5). Toate acestea împreună alcătuiesc curăția inimii. Pentru aceasta se cade să facem toate: să disprețuim banii, să stăruim în post și priveghere cu bucurie și în citiri de psalmi să petrecem. Iar de vom fi vreodată împiedicați de la acestea de vreo pricină binecuvântată, să nu dăm uitării pe aceea. Căci nu este așa de mare folosul de pe urma postului, cât ar fi de mare paguba de pe urma mâniei; nici folosul din citire, cât vătămarea din disprețuirea și întristarea fratelui. Posturile, privegherile, citirea Scripturilor, lepădarea de avere și lepădarea de toată lumea nu sunt desăvârșirea însăși, ci, precum s-a zis, uneltele desăvârșirii. Căci nu într-acestea stă desăvârșirea, ci cu acestea se câștigă. Deci în zadar ne lăudăm cu postul, cu privegherea, cu sărăcia și cu cititul Scripturilor, dacă n-am dobândit dragoste către Dumnezeu și către aproapele.”
Sfântul Petru Damaschinul, Învățături duhovnicești, Despre adevărata deosebire, în Filocalia (2001), vol. 5, pp. 124-125
„Cel ce a luat, prin Harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multă smerită cugetare e dator să păzească acest dar cu toată puterea, ca să nu facă nicidecum ceva fără dreaptă socoteală. Ca nu cumva aflându-se în cunoștință să greșească din neglijență și să-și pricinuiască sieși o mai mare osândă. Iar cel ce n-a luat darul acesta încă e dator să nu aleagă niciun gând sau cuvânt, sau lucru fără întrebare, credință tare și rugăciune curată, fără care nu poate să ajungă în chip nemincinos la dreapta socoteală. Căci aceasta se naște din smerita cugetare. Iar ea naște în cel ce o are puterea de a străvedea, cum zic Moise și Scărarul, încât cel ce o are prevede uneltirile ascunse ale vrăjmașului și retează pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: Și a văzut ochiul meu întru vrăjmașii mei (Psalmul 53, 7). Semnele darului deosebirii sunt: a cunoaște în chip nemincinos cele bune și cele contrare; pe urmă, a ști voia dumnezeiască în toate cele întreprinse. Iar a puterii de a străvedea: a-și cunoaște cineva greșelile sale înainte de a porni la faptă, și cele ce se fac de draci prin furarea atenției; apoi și tainele cele ascunse în dumnezeieștile Scripturi și în făpturile sensibile.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
