Vindecarea orbului
„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”
Când suntem orbi?
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A treia convorbire cu părintele Theonas, Cap. VI, 5, Cap. VII, 1-3, Cap. VIII, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 710-711
„Iar aceia care își acoperă ochii inimii lor cu veșmântul gros al viciilor și, potrivit învățăturii Mântuitorului, «ochi au și nu văd, urechi și n-aud și nu înțeleg» abia dacă văd în adâncul inimii lor acele crime care sunt mari și aducătoare de moarte, fără să-și dea seama cum se strecoară gândurile vinovate, sau acele porniri ascunse și necurate, care ațâță mintea prin ușoare și tainice ispite. (…) Pricina care ne împinge în această greșeală este că, necunoscând în adâncime virtutea de a nu greși, socotim că nu putem cădea deloc în nicio vină prin aceste rătăciri alunecoase și vinovate ale gândurilor. Stăpâniți de supărare, ca și cum ochii ne-ar fi fără vedere, nu luăm în seamă decât păcatele de moarte și credem că trebuie să ne ferim de cele care sunt condamnate de asprimea legilor vremii acesteia. Credem că dacă nu călcăm aceste legi suntem în afara oricărui păcat. Astfel, fiind despărțiți de numărul celor care văd bine lucrurile, nu vedem multele josnicii mărunte, care sunt îngrămădite în noi, n-avem niciun fel de remușcare binefăcătoare dacă tristețea ne copleșește sufletul. Nu ne doare că suntem ispitiți de gloria deșartă, nu plângem dacă ne facem rugăciunile mai târziu și mai fără tragere de inimă, nici nu socotim o vină dacă, în timp ce cântăm psalmi sau ne rugăm, ne gândim la altceva decât la rugăciune. Nu ne îngrozim că multe nu pot fi făcute sau vorbite în fața oamenilor, nu roșim să le gândim, deși știm că acestea sunt cunoscute de Dumnezeu. Nu ne curățăm cu lacrimi de tina viselor urâte. Nu plângem că în însăși evlavia milosteniei, când ajutăm frații sau când împărțim pomană săracilor, cu întârzierea zgârceniei umbrim seninătatea bucuriei noastre. Nu credem că suntem loviți de vreo daună când, uitând de Dumnezeu, gândim la cele vremelnice și necurate. Astfel încât ni se potrivesc destul de bine aceste cuvinte ale lui Solomon: «M-au lovit, nu m-a durut. M-au bătut, nu știu nimic». Dimpotrivă, cei ce așază numai în contemplarea celor divine și duhovnicești partea cea mai de preț a plăcerii, bucuriei și fericirii lor, dacă sunt sustrași puțin și fără voia lor de la această așezare prin gânduri nesăbuite, socotesc că au săvârșit o nelegiuire, pe care o pedepsesc prin căință neîntârziată.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
