„În vremea aceea au venit Iisus și Ucenicii Lui în Capernaum. Și, fiind în casă, i-a întrebat: Ce vorbeați între voi pe drum? Iar ei tăceau, fiindcă pe drum se întrebaseră unii pe alții cine dintre ei este mai mare. Atunci Iisus, așezându-Se, a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor. Apoi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și, luându-l în brațe, le-a zis: Oricine va primi în numele Meu pe unul din acești copii, pe Mine Mă primește; și oricine Mă primește pe Mine, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine. Și I-a zis Ioan: Învățătorule, am văzut pe cineva scoțând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, și l-am oprit, pentru că nu urmează nouă. Iar Iisus a zis: Nu-l opriți, căci nu este nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beți un pahar de apă în numele Meu, fiindcă sunteți ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-și va pierde răsplata sa.”
Cum să luptăm cu slava deșartă
Viața Sfântului Macarie Egipteanul – Epistola Sfântului Macarie Egipteanul, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 75-76
„Să nu ne înfumurăm cu darurile Domnului, atunci când săvârșim virtutea, nici să nu cugetăm lucruri mari despre noi, înainte de a ajunge la locurile sperate; un astfel de cuget ne slăbește avântul, face fără folos osteneala noastră și ne face nedemni de harul care ni s-a dat. Se cuvine să fim smeriți și mereu să ne temem ca nu cumva să ne aflăm departe de cele promise și de iubirea desăvârșită a lui Hristos. Cel îndrăgostit de acestea, cel ce privește la promisiunea cea de sus, nu se oprește la post, la priveghere și la cele asemenea lor, ci, plin fiind de dor divin și privind neîncetat către Cel ce-l cheamă, socotește puțin lucru luptele și în orice lucru se nevoiește, numai să dobândească promisiunea; până la sfârșitul acestei vieți se luptă să adauge ostenelilor (noi) osteneli, virtuților (noi) virtuți, să devină (vas) cinstit al lui Dumnezeu, prin fapte, având mereu conștiința că nu este vrednic pentru Dumnezeu. Acest fapt este cea mai mare reușită a filosofiei: fiind mare prin fapte, să te smerești cu inima și să te disprețuiești, să îndepărtezi de la tine mândria și să ai frică de Dumnezeu, să dobândești promisiunea nu ca și când ai obține-o prin fapte, ci prin credință. Că atât de mari fiind darurile, nu există osteneli care să le răsplătească. Răsplata lor nu stă în osteneli, ci în credință și nădejde. Iar esența credinței este sărăcia cu duhul și iubirea nemăsurată către Dumnezeu.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXIII, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 276
„Ce folos are omul să fie admirat și lăudat de toată lumea, dar osândit în ziua cea înfricoșătoare de dreptul Judecător și Creatorul universului?”
Sursa: http://ziarullumina.ro
