„Zis-a Domnul: Cine va sminti pe unul din aceștia mai mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare. Și, de te smintește mâna ta, taie-o, că mai bine îți este să intri ciung în viață decât, având amândouă mâinile, să te duci în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește piciorul tău, taie-l, că mai bine îți este ție să intri fără un picior în viață decât, având amândouă picioarele, să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește ochiul tău, scoate-l, că mai bine îți este cu un singur ochi să intri în Împărăția lui Dumnezeu decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea își pierde puterea, cu ce o veți drege? Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții. Și, ridicându-Se de acolo, a venit în hotarele Iudeei, de cealaltă parte a Iordanului, și mulțimile s-au adunat iarăși la El și iarăși le învăța, după cum obișnuia.”
La ce sunt bune ispitele
Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești, Întrebarea 392, în Filocalia (2009), vol. 11, p. 358
„S-a spus: Probează-mă, Doamne, și mă ispitește (Psalmi 25, 2); și iarăși: Bucurați-vă când ajungeți în diferite ispite (Iacob 1, 2). Dar altă dată s-a spus: Și nu ne duce pe noi în ispită (Matei 6, 13); și iarăși: Rugați-vă, ca să nu intrați în ispite (Matei 26, 41). Dar acestea sunt contrare unele altora. Te rog, arată-mi deosebirea ispitelor. Răspunsul lui Varsanufie: Cuvântul Probează-mă, Doamne, și mă ispitește e al omului care se luptă și cere să fie probat prin ispita venită cu îngăduința lui Dumnezeu. Dar îl spune cu gândul să rabde necazul încercării. Căci răbdarea, cum s-a spus, îl duce pe om la probare și la celelalte bunătăți (Romani 5, 4). De aici răsar în chip sigur bucuria și sporirea. Căci voia celui ce se luptă nu conlucrează (cu ispita), ci mai mult se luptă împotriva ei și omul se predă ostenelii, ca să nu fie biruit de ispită. Iar cuvântul Și nu ne duce pe noi în ispită înseamnă: Să nu ne lași să fim ispitiți de voia noastră și de pofta noastră. Căci din căderea într-o astfel de ispită se naște moartea. Despre aceasta zice Mântuitorul: Rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită (Luca 22, 40). De aceea, cel drept face amândouă cererile. Pe de o parte, cere să fie ispitit cu îngăduința lui Dumnezeu spre probare în vederea mântuirii; pe de alta, cere să nu fie ispitit de voia și de pofta sa spre pieirea sufletului.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh şi Adevăr, Cartea a Cincea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, p. 174
„Să socotim ostenelile ca un exercițiu spre virtute, dar să nu cugetăm altfel, ci că Dumnezeu este Cel ce ne mântuieşte şi ne dăruieşte puterea de a lupta împotriva celor ce ni se opun, chiar dacă ar trebui să ne împotrivim unor forțe cu mult mai mari decât ale noastre.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea părintelui Avraam, Cap. XXV, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 741
„Mai mare și mai bună răsplată ne aduce harul Domnului dacă luptăm împotriva ispitelor, decât dacă ne-ar fi ferit de orice astfel de luptă. Este dovadă de virtute mai înaltă și mai strălucită faptul de a rămâne întărit și nemișcat în prigoane și necazuri, de a îndura toate în liniște, cu credință în ajutorul lui Dumnezeu, a triumfa împotriva atacurilor omenești cu răbdare, încins cu armele virtuții nebiruite, și a câștiga în chip glorios din slăbiciune puterea, fiindcă «puterea se desăvârșește în slăbiciune».”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 13, 16, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 342-343
„Se știe că acea cale care duce la viață este strâmtă și plină de necazuri și că puțini sunt cei ce o străbat (până la capăt). De aceea, orice respingere a ispitei venită de la diavol – de dragul moștenirii care este în ceruri – trebuie susținută puternic de speranță. Pentru că oricâte necazuri am răbda, nici unul dintre ele nu echivalează cu bunurile promise sau cu mângâierea pe care o dă încă de aici Duhul cel bun sufletelor, izbăvindu-le din întunericul patimilor și al răutății și iertându-le mulțimea datoriilor și a păcatelor. Pentru că, zice (Apostolul): Socotesc că pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8, 18).”
Sursa: http://ziarullumina.ro
