Iisus vindecă mulțimile
În vremea aceea a venit Iisus lângă Marea Galileei și, suindu-Se în munte, a șezut acolo. Și mulțimi multe au venit la El, având cu ei șchiopi, orbi, muți, ciungi și mulți alții și i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat, încât mulțimea se minuna văzând pe cei muți vorbind, pe ciungi sănătoși, pe șchiopi umblând și pe orbi văzând, și slăveau pe Dumnezeul lui Israel.
Îngrijirea bolnavilor
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a Șaptea, XXII, 7-10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 13, p. 292
„(…) El (Dionisie – n.n.) ține să mai adauge următoarele: «Cei mai mulți dintre frați nu s-au cruțat deloc prin dragostea și frățietatea lor nemaiîntâlnită, ci s-au legat tot mai strâns unul de altul, vizitând fără frică pe cei bolnavi, îngrijindu-i în chip pilduitor, dându-le mare ajutor în cele ale credinței în Hristos și arătându-se foarte bucuroși să moară deodată cu ei, căci molipsindu-se de boala celuilalt, ei atrăgeau asupra lor boala semenilor lor și luau bucuroși asupră-le și suferințele celorlalți frați. Și mulți din ei au ajuns să închidă ochii după ce dăduseră îngrijire bolnavilor și după cei îi scăpaseră din boală, sfârșindu-se astfel prin aceea că au atras asupra lor moartea altora. (…) În felul acesta au ieșit din viață cei mai buni dintre frații noștri fie că erau unii preoți, fie diaconi, fie mireni, toți deopotrivă de vrednici, căci acest fel de moarte, pricinuită de o atât de mare dragoste și de o atât de puternică credință, nu pare a sta cu nimic în urma morții martirilor. Întrucât primiseră trupurile Sfinților pe brațele și în poala lor, după ce le-a tras în jos pleoapele și le-a închis gura, îi luau pe umeri și, îmbrățișându-i cu drag, după ce-i spălau și-i îmbrăcau, îi înmormântau. La scurtă vreme după aceea au ajuns să primească și ei aceleași îngrijiri, întrucât tot timpul cei care rămâneau în viață preluau ei înșiși lucrarea lăsată de înaintașii lor. Cu totul altfel se petreceau lucrurile la păgâni: pe cei care începeau să se îmbolnăvească îi aruncau la o parte, fugind de ei oricât de dragi le-ar fi fost înainte; cadavrele celor mulți dintre ei erau aruncate pe străzi fără să fie înmormântate, tuturora le era frică să nu se molipsească de boală și de apropierea de un bolnav, cu toate că așa ceva nu era lucru ușor, oricâte încercări făceau unii și alții».”
Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, p. 225
„Cu cei ce pătimeau de vreo boală, (Cuviosul Antonie – n.n.) pătimea împreună și se ruga împreună cu ei. Și de multe ori și în multe cazuri Domnul îl asculta. Dar nici când era auzit nu se trufea, nici când nu era auzit nu cârtea. Ci pururea el mulțumea Domnului, iar pe cei ce pătimeau îi îndemna la îndelungă răbdare și le făcea cunoscut că tămăduirea nu vine nici de la el și în general nu de la oameni, ci numai de la Dumnezeu, Care o dă când voiește și celor ce voiește.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
