Dimineața, devreme, abia trezită din somn, fetița mea Cristina (4 ani) mă întreabă veselă:
– Ce păpăm astăzi la micul dejun?
– Cereale cu lapte, îi spun eu repede.
– Și trebuie să-I mulțumim lui Doamne-Doamne pentru aceste cereale?
– Desigur, draga mea, atâția copii și-ar dori să le aibă și nu le au…
Rămâne gânditoare o clipă apoi:
– Mami, dar Doamne-Doamne ce papă la micul dejun?
– Ce papă?
– Da, cu ce se hrănește El dimineața?
– Cred că…ezit o clipă…cu dorul omului de El, cu asta se hrănește dimineața.
Cristina stă o clipă pe gânduri cu ochii spre geamul bucătăriei, de unde se vede cerul albastru.
– Vai, mami, ce rău îmi pare…ce rău îmi pare că de-atâtea ori L-am lăsat pe Dumnezeu să flămânzească după mine…
O secundă, doar, îmi vine să spun și eu același lucru, dar rușinată, îmi păstrez în gând iertarea și șoptesc doar: Mulțumesc Ție, Doamne, că vorbești prin gura copiilor!
