Schimbarea la Față a Domnului
„În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, vom face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una. Dar, pe când el vorbea, un nor luminos i-a umbrit și, iată, glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; de Acesta să ascultați! Și auzind, Ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte tare. Dar Iisus S-a apropiat de ei și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți! Și, ridicându-și ochii lor, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.”
Schimbarea la Față – tâlcuiri
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 48-51, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 164-165
„Lumina Feței Domnului, care a covârșit în Apostoli fericirea omenească, este simbolul teologiei mistice negative, întrucât fericita și sfânta Dumnezeire este după ființă supranegrăită și supranecunoscută și infinit mai presus de toată infinitatea, nelăsând celor de după ea nici urma cea mai subțire de cuprindere și nedând vreuneia din existențe nicio idee de cum sau în ce măsură este tot ea și unime, și treime. Căci nu poate fi necreatul cuprins de creatură, nici infinitul înțeles de cele mărginite. Iar modul afirmativ se împarte în cel bazat pe lucrare, pe pronie și pe judecată. Cel bazat pe lucrare, care prin frumusețea și măreția făpturilor dă știrea că Dumnezeu este creatorul tuturor, e simbolizat de veșmintele strălucitoare ale Domnului, pe care Cuvântul le-a arătat cu anticipație în făpturile văzute. Alt înțeles duhovnicesc al lui Moise. Modul bazat pe pronie e indicat prin Moise, căci acesta scoate cu iubire de oameni, din rătăcire, pe cei stăpâniți de răutate și le arată cu înțelepciune oamenilor căile variate ale ieșirii din cele materiale, stricăcioase și trupești spre cele dumnezeiești și nemateriale și netrupești, și-i întărește înțelepțește cu legile dumnezeiești. Alt înțeles duhovnicesc al lui Ilie. Iar modul judecății se arată prin Ilie, căci aceasta pedepsește cu cuvântul și lucrul pe unii și călăuzește pe alții, după vrednicie, acomodându-se fiecăruia în chip potrivit, după conținutul și calitatea virtuții sau a răutății lui. Toate cele spuse înainte referitor la locul de față al Sfintei Scripturi le-au lucrat Moise și Ilie, fiecare în timpurile sale, cum spune istoria, atât cât le e îngăduit celor ce concretizează în ei în mod tipic lucrările dumnezeiești, fiind asemenea celor spuse în tâlcuire.”
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, XLVI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 15, pp. 83-84
„Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și prin Duhul Lui, toată puterea lor (Psalmi 32, 6). De fapt Scriptura spune că toate s-au făcut în El și prin El. Despre aceasta ne încredințează zicând: El a zis și s-au făcut; El a poruncit și s-au zidit (Psalmi 32, 9). Tot despre aceasta ne asigură și marele Moise la începutul cărții despre facerea lumii, zicând: Și a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră (Facerea 1, 26). Iar despre facerea cerului și a pământului și a tuturor, Tatăl a zis către Fiul: Să se facă cerul și să-și adune apele, să se arate uscatul; și pământul să scoată iarbă și toată vietatea (Facerea 1, 6, 9, 12, 20). Din aceste cuvinte ar putea cineva să mustre pe iudei ca neînțelegând cu adevărat Scriptura. Căci ar putea întreba: Cu cine vorbea Dumnezeu ca să dea poruncă? Dacă poruncea și vorbea celor ce se creau de către El, vorbirea ar fi fost de prisos. Căci acelea încă nu erau, ci urmau să fie. Dar nimeni nu vorbește celui ce încă nu este, nici nu poruncește și spune să se facă celui ce încă nu a fost făcut. Iar dacă Dumnezeu poruncea celor ce vor fi, trebuia să zică: Fă-te, cerule, și fă-te, pământule, și ieși, verdeață; și fă-te, omule! Dar El n-a făcut aceasta, ci a poruncit, zicând: Să facem om; și să scoată verdeața. Din acestea se vede că Dumnezeu a vorbit despre acestea cuiva apropiat. Deci e necesar să înțelegem prin aceasta pe cineva, căruia vorbindu-i s-au făcut toate. Dar cine ar fi Acesta, dacă nu Cuvântul Lui? Căci cui ar putea spune cineva că vorbește Dumnezeu, dacă nu Cuvântului Său? Sau Cine era împreună cu El când făcea toată ființa creată, dacă nu Înțelepciunea Lui, care zice: Când făcea cerul și pământul, eram împreună cu El (Pilde 8, 27). Iar în numele de cer și pământ se cuprind toate cele făcute în cer și pe pământ.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
