Iisus dă ca exemplu pruncii
„În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut.”
Înălțimea smereniei
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre paza inimii, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 286
„(Învățătura de) bază a creștinismului aceasta este: oricâte fapte de dreptate ar face omul, să nu se mulțumească cu ele, să nu se considere mare, ci să fie sărac cu duhul, iar dacă se face părtaș al harului, să nu creadă că a primit ceva, să nu creadă că este cineva și să nu înceapă să învețe (pe alții), ci (din contră), ducând o viață curată, fiind ospitalier, postind mult, rugându-se și împărtășindu-se de har, să nu socotească sufletul său de preț.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XXXIII, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 436
„Nu e smerenie atunci când ești silit de datorie să cinstești pe altul; asta nu-i smerenie, ci datorie. Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi, când dăm cinste celor pe care-i socotim a fi cu mult mai prejos decât noi. Dacă, însă, suntem cu mintea luminată, nu socotim pe nimeni mai prejos decât noi, ci pe toți oamenii superiori nouă. Și aceasta n-o spun despre noi, care suntem cufundați în mii și mii de păcate, ci o spun chiar celui care se știe încărcat cu mii de fapte bune; și acela, dacă nu socotește că este în urma tuturor, n-are niciun folos de pe urma tuturor faptelor sale bune. Atunci ești smerit, când, deși ai pricină să te lauzi, totuși te micșorezi pe tine însuți, te smerești, te umilești. Atunci te urci la înălțimea cea adevărată, după făgăduința Domnului, Care spune că cel ce se smerește se va înălța.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
