Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Adevărat vă spun vouă că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va zdrobi. Iar arhiereii și fariseii, ascultând pildele Lui, au înțeles că despre ei vorbește. Și căutând să-L prindă, s-au temut de popor, pentru că Îl socotea proroc.
Roadele duhovnicești
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XXVI, 21-22, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 211-212
„Întrebare: Dar pentru că asemenea iubirii, credinței și rugăciunii (ca roade duhovniceşti) sunt şi echivalentele lor firești, arată-ne prin ce se deosebesc cele duhovniceşti?
Răspuns: Cele pe care le săvârşeşti cu propriile-ţi puteri sunt bune şi bineplăcute lui Dumnezeu, dar nu sunt pure. De exemplu, iubești pe Dumnezeu, dar nu în chip desăvârşit; vine (însă) Domnul şi-ţi dă iubirea cea neschimbătoare și cerească. Te rogi, în chip natural, dar mintea îți este distrată și te gândești la multe; Dumnezeu (însă) îți dă rugăciunea cea adevărată, în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23). În viața de toate zilele, în cele mai multe cazuri, pământul produce, de la sine, spini; agricultorul îl ară, îl pregătește cu grijă, (și apoi) aruncă sămânța, dar spinii, fără să fi fost semănaţi, cresc și se înmulțesc, pentru că după călcarea poruncii i s-a zis lui Adam: Spini și pălămidă îți va rodi ție pământul (Facerea 3, 18). Agricultorul trudeşte iarăşi, (pregăteşte) pământul, smulge mărăcinii, însă aceştia iarăşi se înmulţesc. Transpune aceasta în domeniul duhovnicesc. După călcarea poruncii de către Adam, pământul inimii rodeşte spini şi pălămidă; omul îl lucrează şi trudește, dar mărăcinii gândurilor rele cresc (mereu). După aceea, Duhul Sfânt Însuşi vine în ajutorul slăbiciunii oamenilor, iar Domnul aruncă în pământul inimii sămânța; spinii și pălămida mai cresc încă. Din nou, Domnul Însuși împreună cu omul lucrează pământul inimii, cu toate acestea şapte duhuri necurate şi spini odrăslesc acolo, până ce vine vara (cea duhovnicească), atunci când harul abundă, iar spinii se usucă de căldura soarelui. Deşi răutatea există în firea (omenească), ea domnește peste aceasta, doar dacă află hrană (în ea). Neghina poate să înăbuşe covorul verde de grâu, dar sosind vara și după ce spicele s-au copt, neghina nu mai poate să vatăme grâul. Ce se întâmplă dacă treizeci de banițe de grâu curat se amestecă cu un kilogram de neghină? (Neghina) este înăbuşită de prisosul grâului. Tot aşa se întâmplă și în (starea de) har; când Harul şi darul lui Dumnezeu prisosesc în om, când omul se îmbogățește în Domnul, iar răutatea în mică măsură mai există întru el, ea nu mai poate să-l vatăme, nu mai are putere asupra lui, nici nu-şi găsește locul în el. De altfel, venirea Domnului şi grija sa (de oameni) aveau ca scop să elibereze pe cei ce erau robiți și supuși (răutăţii) și să-i facă învingători ai morții și ai păcatului.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre paza inimii, 13, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 290
Se cuvine, mai întâi, ca acela care se apropie de Domnul să se silească să facă binele, chiar dacă inima lui nu vrea; să aștepte cu credință neșovăielnică mila Lui, să se silească să fie îndurător, să aibă inimă milostivă, iar atunci când este disprețuit să fie îndelung-răbdător și să nu se indigneze, precum spune Apostolul: Iubiților, nu vă răzbunați singuri (Romani 12, 19). De asemeni, să se silească spre rugăciune, dacă n-a primit darul rugăciunii de la Duhul. Și văzând Dumnezeu că într-atâta se luptă, că se forțează să săvârșească binele chiar dacă inima lui nu vrea să facă aceasta – îi dă lui rugăciunea cea adevărată a lui Hristos, îi dă duhul îndurării, bunătatea cea adevărată și, într-un cuvânt, îi dă roada Duhului.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 344
„Dumnezeu văzându-l pe un astfel de om, ducând o astfel de luptă, angajat la săvârșirea binelui, chiar atunci când inima i se împotrivește, îi va face parte de rugăciunea cea adevărată, de cuget milostiv, de răbdare, de mărinimie și, într-un cuvânt, îl va dărui cu toate roadele Duhului. Dacă cineva este lipsit de celelalte virtuți, dar se silește spre rugăciune, el primește ca dar al rugăciunii întărirea în credința în Hristos, bucuria și liniștea Duhului Sfânt și (înclinare) către blândețe, către smerenie și către alte virtuți; El, însă, rămâne lipsit de celelalte bunuri, după cum s-a spus, pentru că nu se silește să le dobândească, (sau poate) nici nu le cere de la Hristos. Deci, pentru ca să le primească, se cuvine să ceară de la Dumnezeu, chiar și împotriva voii sale. Să ia aminte, însă, să evite cuvintele nepotrivite, să nu se supere, nici să uzeze de țipete. Pentru că zice (Apostolul): Orice amărăciune și mânie și supărare să fie îndepărtate de la voi (Efeseni 4, 31). Să nu vorbească de rău pe cineva, nici să nu judece (pe cineva), nici să nu se mândrească, pentru că văzându-le astfel Domnul, precum s-a zis, angajat cu forța (în săvârșirea binelui), să-i dea puterea să săvârșească ușor și fără trudă acele lucruri pe care mai înainte nu le putea săvârși nici cu forța, pentru că răutatea locuia în el. Atunci va fi pentru el ca (a doua) natură împlinirea tuturor virtuților.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia X, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 128
„Nimeni nu poate vedea soarele dacă doarme și nici nu-și poate bucura privirile cu frumusețea razei sale, ci pe cele ce le vede, le vede ca în vis. Dar pentru ca să ne putem deștepta avem nevoie de pocăință adâncă și de multe lacrimi, ca să dobândim iertare, pentru că am păcătuit – dar nu simțim păcatul – și pentru că păcatele noastre-s mari, mai mari decât iertarea. Și că nu mint îmi sunteți martori voi cei mai mulți din cei ce mă ascultă. Totuși, chiar dacă păcatele noastre-s mai mari decât iertarea, dacă ne pocăim, vom fi încununați. Iar prin pocăință nu înțeleg numai depărtarea de păcatele de mai înainte, ci și săvârșirea de fapte bune, mai mari decât păcatele. Că spunea Ioan: Faceți roade vrednice de pocăință! (Matei 3, 8)
Cum să le facem?
Dacă vom face fapte bune contrare păcatelor ce-am săvârșit. De pildă: Ai răpit averile altora? Dă-le și pe ale tale! Te-ai desfrânat mult? Depărtează-te și de femeia ta anumite zile, înfrânează-te! Ai ocărît și ai bătut pe cei din jurul tău? Binecuvântează pe cei ce te ocărăsc și fă bine celor ce te bat! Că nu-i de ajuns pentru însănătoșirea noastră să scoatem numai săgeata din trup, ci trebuie să punem și leacuri pe rană. Ai chefuit și te-ai îmbătat mai înainte? Postește și bea numai apă, ca să speli vătămarea pricinuită de chefuri și beție! Te-ai uitat cu ochi pofticioși la frumusețe străină? Nu te mai uita deloc la vreo femeie, ca să fii în mai mare siguranță! Că spune Scriptura: Ferește-te de rău și fă binele! (Psalmi 36, 27) și iarăși: Oprește-ți limba de la rău și buzele tale să nu grăiască vicleșug (Psalmi 33, 12).
– Dar spune-mi, profetule, și binele pe care trebuie să-l fac!
– Caută pacea și-o urmează (Psalmi 33, 13). Cu asta nu vreau să spun să urmăriți pacea numai cu oamenii, ci și cu Dumnezeu!
Și bine-a spus David: Urmeaz-o!, că a fost izgonită și aruncată, iar ea, părăsind pământul, s-a suit la cer.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
