Preot Ioan Bădiliţă
Vecernia sărbătorii Nașterii Domnului e de o frumusețe aparte, ascunzând multe înțelesuri care așteaptă să fie descoperite de către noi. De pildă, cel dintâi text din Vechiul Testament (paremie) rânduit a se citi în cadrul acestei slujbe, este luat din primul capitol al cărții Facerea. Dar, ceea ce mi se pare un lucru uimitor, paremia se oprește brusc la versetul 13: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a treia”. De ce nu merge mai departe, cu ziua în care ies la iveală soarele, luna și stelele? După cum văd eu lucrurile, rezolvarea acestei enigme ne-o oferă Evanghelistul Ioan, atunci când spune despre Hristos că este Lumina cea adevărată care luminează totul: de la cea mai plăpândă formă de viață, până la galaxiile cele mai îndepărtate. El, Pruncul care gângurește într-o iesle uitată de lume, în peștera jocului de umbre a lui Platon, e Soarele cel mai înainte de soare și Steaua răsărită din coapsele lui Iacob. El e centrul spre care converg toate liniile existenței. Și numai spre El ne conduce, ca pe niște magi mânați de dor și de iubire, steaua pe care Dumnezeu a ascuns-o în pieptul fiecăruia dintre noi, atunci când ne-a adus, cu un rost numai de El știut, pe acest pământ.
Peste sat s-a așternut o liniște misterioasă. Simt că timpul s-a oprit. Că a rămas mut pentru câteva clipe măsurate doar de suflet. Toate casele sunt împodobite cu luminițe, de parcă ar fi căndeluțele spânzurate pe catapeteasma Bisericii din sat, bucuroase că paraclisierul le-a turnat untdelemn proaspăt și le-a aprins fitilul. Toți așteaptă ceva. Sau pe Cineva. E noaptea în care tot universul își aduce darul la picioarele Stăpânului: pustiul aduce peștera, pământul – ieslea, magii aduc darurile, păstorii – mirarea, îngerii – doxologia, cerul dăruiește steaua… Dar noi? Noi I-o dăruim pe Maica Fecioară, Icoana a tot binele și frumosul, și inima noastră din care Domnul să-Şi facă cântec de leagăn și scutec de bumbăcel…
Doxa en hypsistois theō.
Slavă lui Dumnezeu întru înălțime și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
