„Zis-a Domnul: Feriți-vă de prorocii mincinoși, care vin la voi îmbrăcați în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Oare culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri.”
Atenție la roadele vorbelor!
Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea a II-a, Capitolul al VI-lea, 50-52, în Părinți și Scriitori Bisericești (2016), vol. 16, pp. 186-187
„Nici un cuvânt rău să nu iasă din gura voastră, ci dacă este cuvânt bun (Efeseni 4, 29). Și iarăși: Așa cum se cuvine sfinților, să nu se pomenească între voi vorbe de rușine și vorbe proaste sau glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulțumire (Efeseni 5, 3-4). Dacă cel care-i spune fratelui său nebunule este vinovat de judecată (cf. Matei 5, 22), ce vom spune despre cel care rostește cuvinte nebunești? S-a scris și aceasta: Cel care va grăi un cuvânt deșert va da seamă Domnului în ziua Judecății (Matei 12, 36); și iarăși zice: Din cuvântul tău te vei îndrepta și din cuvântul tău te vei osândi (Matei 12, 37). Dar care sunt apărătorile cele mântuitoare? Care sunt cuvintele Pedagogului pentru ochii care alunecă? Sunt cele care ne recomandă legăturile cu oamenii drepți, care ne previn și ne închid mai dinainte urechile față de cei care vor să ne depărteze de adevăr. Spune poetul: Vorbele rele strică obiceiurile bune (Menandru). Dar mai bine zice Apostolul: Urâți răul, alipiți-vă de bine! (Romani 12, 9) Căci se sfințește cine are legături cu sfinții. Trebuie deci să căutăm să nu auzim deloc cuvinte de rușine, să nu rostim cuvinte de rușine și să nu vedem lucruri de rușine; dar cu mult mai mult să ne păstrăm curați de fapte de rușine. Să nu ne arătăm și să nu ne dezgolim unele părți ale trupului care nu trebuie dezgolite sau să privim părțile oprite ale trupului. Fiul cel cuminte al lui Noe n-a suferit să vadă goliciunea rușinoasă a dreptului; cumințenia a acoperit ceea ce dezgolise beția, greșeală săvârșită de Noe, desigur, din neștiință. Nu mai puțin, trebuie să ne păstrăm curați de rostirea unor astfel de cuvinte, de care urechile celor ce cred în Hristos se cuvine să rămână neatinse. De altfel, socotesc că Pedagogul nici nu ne îngăduie să rostim vreun cuvânt urât; vrea să ne țină departe de desfrânare. Căci El e mereu în stare să taie rădăcinile păcatelor: Să nu faci desfrânare (Matei 5, 27) prin: Să nu poftești (Matei 5, 28). Într-adevăr, desfrânarea e rodul poftei, care este rădăcina păcatului. De asemenea, Pedagogul a oprit și folosirea indecentă a cuvintelor, pentru a tăia împreunarea desfrânată și rușinoasă. După cum întrebuințarea neglijentă a vorbelor duce la neorânduială în fapte, tot așa cumpătarea în vorbe duce la înlăturarea obscenității.”
Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole, epistola 2, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 34
„Mai întâi de toate trebuie să ne străduim să nu folosim cuvintele în chip neînțelept, să nu punem întrebări în chip arțăgos, nici să răspundem cu aroganță, să nu întrerupem pe om când acesta povestește ceva folositor, nici să nu intervenim forțat peste alții; așadar, să păstrăm măsură atât la vorbe, cât și la ascultare. Să nu ne fie rușine să ne mai cultivăm, dar nici să nu ținem învățătura numai pentru noi, fiind invidioși când și alții ar vrea să învețe, asemănându-ne cu femeile desfrânate care prezintă pe copiii altora ca și cum ar fi ai lor, ci să recunoaștem deschis cine este părintele cuvintelor respective. Să preferăm și o intonație naturală în vorbire, care să nu pună în situație neplăcută pe cel mai slab de ureche, dar nici să nu-l supere prin grăire prea tare, să examinăm mai întâi în noi înșine ce avem de spus și abia după aceea să ne exprimăm. Să nu fim morocănoși în discuții, ci atrăgători în vorbire, dar să nu căutăm să folosim un anume grai ușuratic, ci să păstrăm farmecul povețelor binevoitoare. Chiar și când suntem siliți să mustrăm, de fiecare dată să ne ferim de a fi grosolani, pentru că numai dacă ai dat dovadă mai întâi tu însuți că ești modest și smerit, numai atunci te vei putea apropia ușor de cel care are nevoie de îndreptare. Căci adeseori ne este de folos acest fel de pedepsire întrebuințat de prorocul care, atunci când David a greșit, n-a pronunțat el însuși sentința la condamnare (II Regi 12, 1-14), ci a făcut apel la o altă persoană, pe care a făcut-o ca judecător al propriului său păcat, pronunțând dinainte pedeapsa care ar fi căzut pe el, nefiind în măsură să reproșeze nimic celui care i-a reprobat fapta comisă.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
