Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum)
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.
Pocăința păcătoșilor, sărbătoarea lui Dumnezeu
Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, 42.16, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 4, p. 65
„Îngerii îi vor primi pe cei ce se pocăiesc cu fețe luminoase cântându-le şi deschizându-le Cerurile. Dar înainte de toți îi va întâmpina Însuşi Mântuitorul ca să-i primească; le va da lumina cea neumbrită şi nesfârşită, îi va duce în sânurile Tatălui, la viața veşnică, în Împărăția Cerurilor.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 16, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 330
„Dar cum se transformă un suflet rănit (într-un suflet) frumos, cu chip strălucitor și demn de a trăi împreună cu Hristos? Cum altfel, dacă nu cunoscând atât chipul lui primar, cât și rănile și sărăcia lui (de după aceea)? Pentru că, dacă nu simte plăcere să poarte rănile și vânătăile păcatelor, nici nu-și justifică greșelile, Domnul nu ia în seamă urâțenia lui, ci, venind la el, îl îngrijește, îl vindecă și îi reface frumusețea (cea dintâi). Cu o condiție: Să nu mai aprobe în sinea sa, precum s-a spus, cele săvârșite și să nu se mai complacă în săvârșirea faptelor rele. (În același timp), să strige cu toată puterea către Domnul, pentru ca, având ajutorul Duhului celui bun, să se învrednicească a se elibera de patimi. Acesta este, deci, sufletul (sărac cu Duhul) pe care (Domnul) îl fericește. Vai, însă, de cel care nu mai simte rănile și presupune că nu are în sine nimic rău. La un astfel de suflet doctorul cel bun nu vine și, prin urmare, nu-l vindecă, iar lui nu-i pasă de răni și socotește că este bine și sănătos.”
Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, 39.2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 4, p. 61
„Căința adevărată este a nu te mai face vinovat de aceleaşi păcate, ci de a smulge din rădăcină din suflet până la unul păcatele.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
