Despre inima şi limba de Dumnezeu insuflate

Cuvânt bun izbucni (răspuns-a) inima mea; grăi-voi cântarea mea împăratului. Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit (Psalmul 44: 1-2).

Iată aici insuflarea Duhului lui Dumnezeu! Prorocul voieşte să grăiască de Hristos Domnul, iar inima lui se revarsă de putere şi înţelepciune. De aceea prorocul nu zice: „Inima mea a rostit cuvinte bune”, ci el zice „Cuvânt bun izbucni inima mea”. Este ca şi când inima lui s-ar revăsa din preaplinul bucuriei în afară, ca torentul de apă bogată şi cristalină ce vine şi se revarsă din adâncul unei fântâni. Torentul de apă în adâncul pământului trebuie să treacă printr-o strâmtime, de aceea când ajunge la suprafață el ţâşneşte într-un şuvoi de nestăpânit. Astfel este şi inima prorocului care voieşte să grăiască despre Domnul Hristos. Astfel este şi puterea harului închisă în inima omului. Dacă ea nu izbucneşte în afară prin cuvinte minunate sau dacă nu se arată prin minuni mari, atunci ea străluceşte înlăuntrul inimii şi lucrează tainic minuni de acolo. Dar când totuşi se manifestă în afară prin cuvinte, atunci limba prorocului se face ca o trestie, ca o trestie de scriitor ce scrie iscusit.

Un astfel de om nu se chinuie ca să îşi caute cuvintele care să îi formuleze gândurile, nici se chinuie ca să dea o înfăţişare mai frumoasă gândurilor lui prin intermediul cuvintelor, ci însuşi harul revarsă afară din el gânduri şi cuvinte adevărate, fără chin, pe care limba le rosteşte ca şi când le-ar fi ştiut dintotdeauna.

Dar oare de unde vine o asemenea putere în om? Ea vine de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Dar ce face ca să fiinţeze o asemenea putere? Prorocul voieşte să grăiască împăratului despre sine: „Grăi-voi cântarea mea împăratului”. Faptele şi cuvintele sunt aici unul şi acelaşi lucru, aşa cum se întâmplă adesea în Sfintele Scripturi. Când Duhul grăieşte, atunci pe cele grăite El tot atunci le şi lucrează; iar când lucrează, lucrarea Lui este în acelaşi timp cuvânt.

Cel mai puternic grai este graiul faptelor.

Prorocul de la Hristos Domnul ia, şi lui Hristos Domnul îi dăruieşte. El grăieşte entuziast de dragostea Mântuitorului pentru lume; el grăieşte din inimă ce arde de focul râvnei dragostei dumnezeieşti. Din depărtarea timpului, Prorocul îl vede pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar inima lui saltă de bucurie precum a ostenitului călător de noapte care vede în sfârşit zorii luminoşi revărsându-se la răsărit.

O, Stăpâne Doamne Duhule Sfinte, nu ne lipsi pe noi de Harul Tău cel preaputernic şi sfânt, ci cu el ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi ne învredniceşte Împărăţiei Domnului nostru Hristos! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci. Amin!

Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.

Total
19
Shares
Previous Post

Evanghelia zilei (Luca 19, 37-44)

Next Post

Să cântărim foarte bine care ne sunt prioritățile în viață

Related Posts