Evenimentele secolelor IV-VII. Ce gândea Biserica despre hegemonia episcopului Romei?

În primii ani ai secolului al IV-lea, s-au întrunit o serie de sinoade pentru diferite pricini. În vremea domniei lui Constantin cel Mare, s-au întrunit trei sinoade: la Ancira, la Neocezareea şi la Laodiceea [după unii istorici, acest din urmă sinod s-a întrunit mai târziu, pe la anul 364]. Aceste sinoade au dat Bisericii legiuiri necesare; ele sau întrunit de drept, potrivit obiceiului care predomina în Biserică, fără părerea, sau voinţa, sau porunca, sau măcar înştiinţarea Papei Romei. Canoanele acestora au fost validate de către Sinoade Ecumenice.

Între canoanele Sinodului local de la Laodiceea, al patruzecilea canon vorbeşte despre episcopi şi egalitatea lor de cinste. Canonul spune următoarele: „Nu se cuvine episcopilor chemaţi fiind la Sinod să defaime, ci să se adune să înveţe, sau să se înveţe pentru îndreptarea Bisericii şi a celorlalţi. Iar de ar defăima, unul ca acesta se va face singur de pricină, afară de cazul când ar lipsi din nepregătire”. Aşadar Sinodul nu-l exclude pe niciunul, ci-i cuprinde pe toţi în acest canon, prin urmare şi pe episcopul Romei. Puterea Papilor era limitată în graniţele regiunii lor bisericeşti.

Toţi Papii fără excepţie, dimpreună cu clerul Romei, se supuneau puterii lumeşti după porunca Domnului şi a Apostolilor (Romani 13, 1; Tit 3, 1; 1 Petru 2, 13). Papa Martin I-ul s-a supus împăratului Constant numindu-l, într-o scrisoare pe care i-a adresat-o, stăpânul său; acelaşi lucru l-a făcut şi faţă de fiul acestuia, Constantin Pogonatul (683). Un alt Papă, Leon al II-lea, îl roagă cu mult respect, ca unul dintre slujitorii lui, pe împăratul omonim Leon să înceteze a urî sfintele icoane, mărturisind că arhiereii nu au nici o putere de a pătrunde prin palatele împăraţilor, nici de a se amesteca în chestiunile politice. „Pontifex introspiciendi in palatia potestatem non habet… Ecclesiae praepositi sunt a negotiis reipublicae abstinentes”. O astfel de supunere arătau Papii stăpânitorilor lumeşti până pe la jumătatea secolului al 8-lea, nu doar celor corecţi, ci şi celor răi, nu numai celor credincioşi, dar şi celor necredincioşi şi eretici.

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Previous Post

Duhul lumesc în viaţa duhovnicească

Next Post

Dolinger despre libertatea episcopilor în cadrul Sfintelor Sinoade

Related Posts
Total
0
Share