Dolinger despre libertatea episcopilor în cadrul Sfintelor Sinoade

[Din lucrarea acestuia, Noul regulament al Conciliului, este vorba despre Conciliul Vatican I (Die neue Geschäftsordnung im Konzil), 1869-1870] Dolinger spune că, în orice sinod, fiecare episcop avea posibilitatea de a face propuneri care erau ascultate şi supuse discuţiei. Iar laicii şi episcopii însărcinaţi cu preşedinţia păstrau ordinea. Astăzi întreaga influenţă pe durata desfăşurării sinodului se află în mâinile exarhilor, sinodul însuşi fiind lipsit de putere şi voinţă [Autorul are în vedere modul de
constituire şi desfăşurare a sinoadelor din Apusul catolic al vremii sale].

Acum 1800 de ani, Biserica propovăduia că rezoluţiile care privesc credinţa şi învăţătura trebuie să aibă în favoarea lor unanimitatea morală. Nu există exemplu ca „vreo dogmă” acceptată să fie ratificată printr-o simplă majoritate de voturi. Biserica este datoare să păstreze cu scumpătate moştenirea de învăţătură primară. Sinodul este reprezentant al Bisericii. Episcopii sunt ambasadorii tuturor Bisericilor Soborniceşti ale lumii; aceştia sunt datori să interpreteze ideile majorităţii credincioşilor referitoare la vreo chestiune religioasă. Episcopii au întâi de toate datoria să dea mărturie asupra ideilor turmei celei aflate sub ascultarea lor. Ca judecători, ei trebuie să se bazeze pe acea mărturie. Ei nu vor introduce o lege nouă, ci vor interpreta haec fides patrum (în sensul că „aceasta este credinţa Părinţilor”).

În toate Sinoadele, chestiunea principală era următoarea: rezoluţiile care privesc credinţa trebuie să aibă în favoarea lor unanimitatea. La primul Sinod de la Niceea, dintre cei 318 episcopi doar doi au refuzat să semneze. La Sinodul de la Calcedon, la care s-au întrunit 600 de episcopi, la întrebarea formulată de împăratul Marcian şi-au proclamat cu toţii unanimitatea. La Sinodul de la Trident, Papa Pius al 6-lea le-a poruncit exarhilor acestuia să nu proclame nici o decizie a Sinodului dacă ea nu era acceptată de către toţi părinţii. Toţi teologii vor ca libertatea să fie deplină în Sinodul Ecumenic, atât libertatea cuvântului, cât şi libertatea votului; influenţarea materială privează rezoluţiile de orice valoare. În istoria sa despre Felurimea Bisericilor protestante [History of the Variations of the Protestant churches], Bossuet spune că episcopii unui Sinod Ecumenic trebuie nu numai să fie de aceeaşi părere în deciziile lor, dar chiar şi episcopii absenţi trebuie să fie de acord în mod manifest cu cei din Sinod pentru a se evidenţia expresia deplină a simţământului universal [Ce spun despre asta cei care vor ca sinodul de la Ferrara-Florenţa să fie considerat valabil şi ecumenic?].

Fragment din cartea Sf. Nectarie de Eghina – De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011.

Total
0
Shares
Previous Post

Evenimentele secolelor IV-VII. Ce gândea Biserica despre hegemonia episcopului Romei?

Next Post

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul – 05. Nevoințe copilărești

Related Posts