Evitarea smintelii

Ușa camerei unde mărturisea nu se închidea nicio­dată. Chiar în timpul mărturisirii ea era ușor întredes­chisă. Totdeauna era deschisă cu limba încuietorii răsucită de două ori, ca să nu dea prilej de sminteală.

Pentru evitarea smintelii nu primea niciodată la mărturisire în casa unde locuiau femei singure, nici măcar pentru discuții duhovnicești. Ci numai atunci când erau însoțite, de soț, de frate sau de copilul lor. Dacă vreodată venea pe neașteptate vreuna care nu putea veni după masă la Trei Ierarhi, o primea, dar se îngrijea întotdeauna să cheme pe cineva din fiii lui duhovnicești care locuiau în același bloc, să stea în sufragerie cât timp ținea mărturisirea sau discuția în biroul său. Din când în când striga către cel din sufra­gerie: „Adu, te rog, ceva!” sau: „Adu-mi cutare carte!” sau: „Sună-l pe cutare la telefon!”.

*

– Într-o zi de vară – își aduce aminte un fiu duhov­nicesc de-al său -, m-a trimis de la Trei Ierarhi să-i iau o înghețată. Eu, fără să mă feresc, i-am adus-o acolo unde mărturisea, trecând prin fața lumii ce aștepta pentru spovedanie. Atunci când m-am apropiat, el m-a întrebat:

– Ai ascuns înghețata?

– Părinte, de obicei ne ascundem păcatele, i-am răspuns eu.

– Fiule, trebuia s-o ascunzi, deoarece aceeași căl­dură ce o simt eu, o simt și toți acești oameni ce așteaptă pentru mărturisire. De ce să le pricinuim gândul: „Să fi avut și noi acum o înghețată!”?

Aceia, desigur, au posibilitatea s-o savureze peste puțin, dacă vor; eu însă voi mai rămâne mult timp încă și am simțit nevoia să mănânc una acum. Nu uita că noi clericii avem numai obligații și niciun drept!

*

Într-o amiază, povestește un fiu al său duhovni­cesc, m-am aflat în casa lui pentru o treabă. Intrând înlăuntru mi-a venit miros de mâncare prăjită. Era post și mâncarea aceea era cu carne, după cum mi-am dat seama.

În clipa aceea Starețul a venit spre mine și, înainte de a vorbi, m-a salutat în felul lui obișnuit și mi-a spus:

– Nu te sminti, fiule! Avem un bolnav.

*

Nu l-am văzut niciodată fără dulamă (reverendă), ci numai doctorii, la sfârșitul vieții sale, când era grav bolnav. Și atunci când a făcut cele două operații purta dulama peste pijamale.

Înainte de a cădea cu totul la pat, cerea doctorilor să-l îmbrace pe deasupra pijamalelor cu dulama, atunci când veneau vizitatori, și după aceea îi primea.

*

Un oarecare fiu duhovnicesc de-ai săi – în ultima vară a vieții sale – i-a adus o instalație de aer condi­ționat, pe care a montat-o în camera sa, ca să poată suporta eventuala căldură. Starețul, din bun simț, a primit obiectul dragostei fiului său, dar nu se simțea bine cu acest aparat scump, temându-se ca nu cumva să se smintească vreun vizitator. Din pricina asta, în ciuda slăbiciunii sale și a perfuziei de la mână, se scula din pat de fiecare dată și primea mulțimea de vizitatori în camera alăturată biroului său. Numai când a căzut cu totul și nu mai putea face altfel, primea și întins pe pat, însă nu folosea aparatul mai mult de cinci-șase ore.

Extras din cartea Crâmpeie de viață – Arhim. Epifanie Teodoropulos, Editura Evanghelismos.