Ierom. Savatie Baştovoi
Oamenii sînt tot mai slabi, iar slăbiciunea se datorează nivelului tot mai scăzut a ceea ce numim normă. Normă de sănătate mentală și duhovnicească. Astăzi în lume sînt 300.000000 (trei sute de milioane) de oameni diagnosticați cu depresie – dintre aceștia, 800.000 se sinucid în fiecare an (cît patru războaie Rusia-Ucraina). Sînt datele OMS care deplînge că nu toți depresivii sînt diagnosticați, adică sînt cu mult mai mulți, iar cifrele sînt în creștere de la an la an.
De ce evoluția medicinei și creșterea nivelului de trai nu poate opri acest iad al îmbolnăvirilor sufletești?
De ce înmulțirea fără precedent a cabinetelor de psihoterapie a coincis cu creșterea fără precedent a sinuciderilor? Există o legătură între numărul tot mai mare al psihologilor cu drept de practică și numărul tot mai mare al depresivilor cu sfîrșit suicidar?
Avînd în vedere că practica “spovedaniilor” cu pastile este foarte nouă, racolînd în rîndurile psihoterapeuților pe oricine are încăpățînarea să obțină o hîrtie, concluziile corecte nu pot fi obținute. Practica psihoterapeutică actuală nu poate prezenta o experiență suficientă pentru a răspunde la întrebări elementare, precum ar fi: 1) care este responsabilitatea psihoterapeutului față de pacientul a cărui boală s-a agravat; 2) care este responsabilitatea psihoterapeutului în cazul în care pacientul se sinucide în urma tratamentului. Această întrebare este îndreptățită, avînd în vedere că, în cazul anumitor tratamente, rata de suicid este de 90%.
Experiența de două mii de ani de duhovnicie ortodoxă este singura practică neîntreruptă prin care s-au sondat adîncurile sufletului omenesc. Mărturisirea păcatelor, a neputințelor, a slăbiciunilor, a faptelor și gîndurilor rele care se fac în fața altui om este o practică unică. Psihanaliza modernă a găsit interesantă această abordare și și-a făcut propriile căutări în acest sens. Totuși, concluziile psihanaliștilor sînt contradictorii, deoarece nimeni dintre ei nu a înțeles că simpla dezgolire a rănilor nu e suficientă pentru vindecare, dacă nu se pune peste ele alifia Harului dumnezeiesc. Nu poate un om păcătos să vindece pe altul, ci Harul lui Dumnezeu “care plinește pe cele cu lipsă”, vindecă sufletul ce se smerește prin mărturisire și nici o pastilă nu-L poate înlocui pe Dumnezeu.
Din această experiență milenară a terapiei sufletelor, trebuie să învățăm un lucru de căpătîi: indulgența, adică pogorămîntul, moliciunea către cel căzut nu este o regulă, ci o excepție. Rigoarea poruncilor rămîne măsura scrisă pentru toți oamenii, iar a ierta și a mîngîia este al milei, nu al legii. Legea însă nimeni nu o poate strica. Nici Hristos nu a stricat legea cînd a iertat femeia păcătoasă, nu a spus: de acum încolo femeile să își înșele bărbații căci toți sînteți păcătoși. Nu așa a făcut, ci a procedat excepțional.
Astfel de excepții se regăsesc cu zecile în istorisirile Sfinților: una este chiar în Scara Sfîntului Ioan Sinaitul, cea mai aspră carte, unde avem un monah care își descoperă păcatele în Biserică în auzul tuturor și starețul are vedenie că i s-au iertat chiar în timp ce le spunea; un alt asemenea caz este în Lavsaiconul lui Paladie, în relatarea despre Pavel cel Prost, unde avem un egumen care a intrat în Biserică negru de păcate și a ieșit luminat după ce a plîns la citirea din Prorocul Isaia. Mai sînt și alte astfel de excepții, cînd păcatele se iartă fără penitență, fară canoane îndelungate, ci chiar în ceasul mărturisirii, dar toate aceste cazuri au ceva în comun: lacrimile iubirii cu care a spălat picioarele lui Hristos femeia păcătoasă. Deci, semnul iertării sînt lacrimile calde de iubire pe care le varsă păcătosul recunoscător.
Acest cuvînt este către duhovnici, mai ales către cei tineri, să nu se ia după moda delăsării psihologiei moderne care păgubește sufletele rănite crezînd că le îngrijește, ci să aibă mereu măsura desăvîrșirii pusă de Sfinții Părinți ca regulă, iar pogorămintele către cei slabi să se facă în taină, doar între duhovnic și credincios, căci de asta se cheamă “taina spovedaniei”, ca să nu divulgăm tratamentul pe care îl aplicăm fiecărui suflet în parte, unuia mai aspru, altuia mai îngăduitor, fiecăruia după starea sufletului și gravitatea bolii. Scopul este să vindecăm sufletul, nu să ne facem iubiți de oameni și lăudați pentru cît de blînzi și îngăduitori sîntem. Căci ce folos dacă vom cîștiga toată iubirea internetului, dar sufletele care vin la noi le vom pierde, iar la urmă îl vom pierde și pe al nostru?
