Am lăsat pe un pasager la Tribunal și mă pregăteam să plec, când deodată un domn a deschis portiera din spate a taxiului. M-am speriat când am auzit că se deschide ușa din spate, deși eu pornisem deja. Din fericire, am apucat să opresc la timp, căci altfel l-aș fi trântit la pământ pe acel om. Când acela a intrat în taxi, și-a dat seama că m-a speriat și din fericire a apucat să-mi ceară iertare, pentru că l-aș fi certat.
– Portul Pireu, vă rog.
Am pornit. Când am ajuns la Patisia, l-am auzit pe acel domn spunându-mi:
– V-ați revenit?
– Îndeajuns, dar să nu mai faceți așa ceva, căci este periculos.
– Aveți dreptate.
– Lucrați la Tribunal?
– Da.
– Sunteți judecător?
– Nu.
– Dar ce lucrați acolo?
– Sunt executor judecătoresc.
Domnul și-a închipuit că l-am crezut, dar înfățișarea și îmbrăcămintea lui nu se potriveau cu cea de executor judecătoresc. Însă eu m-am prefăcut că l-am crezut.
– Voi vedeți și auziți multe, nu-i așa?
– Da, destule. La fel ca și voi…
– Aveți încredere în Justiția Grecească?
– De ce întrebați? Dumneavoastră nu aveți?
– Eu, nu!
– De ce?
– Deoarece pentru a putea să judeci și să osândești pe cineva, trebuie să fii vrednic, trebuie să te pui în locul celui osândit, ca să poți să fii drept. Le spun bine?
– Până acum, da. Să mergem mai departe. Mă interesează cele pe care mi le spuneți.
„Prietene, am nimerit pe cine trebuia, ești judecător!” am spus eu în sinea mea.
– Dacă aș fi judecător și mi-ar aduce copii ca să-i judec, pentru oricare motiv – fie pentru narcotice, fie pentru furturi, fie pentru oricare alte șarlatanii – aș cere ca în banca acuzaților să stea și părinții lor, de vreme ce și ei sunt de vină pentru ceea ce fac copiii lor. Căci, din nefericire, mulți părinți sunt nevrednici să crească copii sănătoși sufletește. Însă sunt și foarte egoiști și nu cer ajutor, ci cred că sunt desăvârșiți. Ei cred că se cresc copiii numai cu un blid de mâncare, cu haine, cu distracție și cu cunoașterea ce li se oferă la școală. Și nu cunosc că copiii au și suflet și că sufletul are nevoie de hrana lui. Fără hrana duhovnicească, copiii lor sunt morți sufletește, așa cum sunt și ei înșiși. Hrana sufletului și înțelepciunea minții este Dumnezeu. Însă așa-zișii profesorii instruiți nu cred în Dumnezeu și se străduiesc să insufle copiilor lor necredința lor. De aceea copiii noștri de multe ori se găsesc pe calea durerii, a singurătății, a deznădejdii și a autodistrugerii. Și vin domnii judecători să judece pe acești copii! Cine? Cei fără de păcat, cei chipurile morali, cei chipurile drepți? Și nu se uită să vadă dacă copiii lor sunt sănătoși și nu se gândesc că mâine un alt judecător îi va judeca pentru aceleași infracțiuni ale celorlalți copii pe care ei îi judecă acum. Am dreptate, domnule?
– Aveți, continuați!
– Ascultați și altceva ce-mi spun mamele, atunci când le vorbesc despre Dumnezeu: „Doamnă, L-ați văzut pe Dumnezeu?” mă întreabă ele. „ – Credeți în dragoste? Credeți în minte?”. „ – Da!”. „ – Le-ați văzut?”. „ – Nu”, îmi răspund. „Ei, atunci cum vreți să-L văd pe Dumnezeu? Însă cred în El, fiindcă mi-a dat minunate dovezi ale prezenței Sale! Pe când voi, orice minune ați vedea, spuneți: S-a întâmplat sau A avut noroc!”. Vedeți, domnule, diferența? Cine crede în Dumnezeu și în minune, nu crede în noroc.
– Sunt foarte interesante cele pe care le spuneți, dar am ajuns. Vă mulțumesc.
– Să fiți binecuvântat!
Peste puține zile primesc apel de la Centru. Pireu pentru Bulevardul Alexandra. Sunt pe aproape și încep să mă îndrept într-acolo. În taxi intră o tânără frumoasă.
– Bună ziua! Vă rog mult, fiindcă am întârziat și am proces la Curtea de Justiție, se poate să mergem mai repede?
– Sunteți avocată?
– Da, am proces și este unul foarte important.
– La ce oră vreți să fiți acolo?
– La 10:00.
– Nu vă neliniștiți, vom fi acolo! Liniștiți-vă!
– Ah, vă mulțumesc mult!
Am început discuția. Iar în timpul discuției am adus vorba despre judecătorii nedrepți și avocații nedrepți. I-am spus aceleași cuvinte și chiar mai multe decât cele pe care le spusesem acelui executor judecătoresc.
– A, cuvintele dumneavoastră îmi amintesc ceva! îmi spuse ea. A, mi-am amintit…aceleași cuvinte mi le-a spus tatăl meu; i le-a spus o taximetristă cu câteva zile înainte. Dumneavoastră i le-ați spus?
– Se poate, nu-l cunosc pe tatăl dumneavoastră. Și ce i-a spus tatălui?
– Nu știu exact. Dar i-au dus niște copii să-i judece, iar el a cerut ca în banca acuzaților să stea și părinții lor. Și știți ce s-a întâmplat?
– Ce s-a întâmplat?
– S-a golit sala de judecată! Părinții cu plecat cu toții, i-au lăsat pe copii singuri!
– Și tatăl tău ce a făcut? I-a judecat?
– Tatăl meu nu știa ce să facă – nu știu ce altceva i-a spus taximetrista. În cele din urmă a declarat că este bolnav și a plecat. Nu a putut să-i judece.
Ca să fiu sinceră, cuvintele tinerei au venit ca un balsam în sufletul meu; sămânța pe care am aruncat-o atunci, a aflat pământ roditor.
Fie ca Dumnezeu să vorbească în inima acestor oameni, să le trezească conștiința! Atunci am avea o dreptate adevărată.
Din cartea Călătorind între zidurile cetății – va apărea în curând la Editura Evanghelismos
