Prin însăși definiția sa, exilul a constituit o acțiune negativă la adresa omului și consta într-o pedepsire a acestuia prin separarea de tot ceea ce îi era drag – familie, patrie, situație socială. Nimeni din perioada antică nu a anticipat posibilitatea exilării fără a fi trimis într-o locație străină de tot ceea ce cunoști. Acum putem trăi această stare de înstrăinare deplină chiar și în mijlocul unei mulțimi dintr-un mare oraș, ba chiar se ajunge la situația în care omul trăiește ca un exilat în sânul propriei sale familii, care, printr-o gravă neînțelegere și distorsionare a relației firești cu acesta, îl poate condamna la o tristă și tot mai cronicizată uitare.
Locul înstrăinării nu mai poate fi reprezentat întotdeauna de o țară străină, ci chiar de propria ta cameră, de azilul unde ajungi să fii internat când îmbătrânești, de biroul de lucru a cărui ușă nu o mai deschide nici măcar încruntatul temnicer al unei închisori fetide. Te trezești într-o încarcerată singurătate în mijlocul tuturor. Simți poate că inclusiv dispariția ta nu doar că nu ar schimba nimic în inimile sau nici măcar pe fețele împietrite ale celorlalți, dar nici măcar nu le-ar tulbura mintea cu umbra vreunui gând.
Exilul este o perpetuă condamnare la absență, la singurătate și abandon, la a nu mai exista înainte de a trece la cele veșnice.
În vremurile de demult apuse, exilul era considerat drept pedeapsa cea mai grea după cea cu moartea, deși, dacă analizăm cu atenție viețile celor supuși acestui supliciu, putem chiar crede că depășea, în unele cazuri, spectrul sumbru al unei morți hotărâte de un legislator sever. În aceste situații de exilare, condamnatul avea două opțiuni: reveria întoarcerii sau acceptarea stoică a noii sale condiții sociale și politice. Un poet faimos, precum Ovidius, putea recurge la prima variantă întrucât îi stimula creativitatea și îi păstra optimismul necesar supraviețuirii pe meleagurile deseori întunecate ale Mării Negre, unde își consuma celebra sa dramă de excludere perpetuă din rândurile nobilimii romane. Însă, pentru filozofi ca Seneca, exilul putea fi considerat o superbă modalitate de a întoarce și celălalt obraz unei lumi veninoase, răzbunătoare, dar incapabile de a înțelege privilegiile pe care le comportă și le poate aduce în viața ta o perioadă de singurătate folosită benefic. Dintre Sfinții Părinți, îl putem aduce drept strălucit exemplu pe Sfântul Atanasie cel Mare, care a fost exilat de nu mai puțin de cinci ori. Cu siguranță ceea ce făcea atât de bine pentru credință devenea piatră de poticnire pentru viața politică a vremii sale, schimbătoare și nesigură în fața stabilității duhovnicești a acestui atlet al lui Hristos.
Însă, spre deosebire de acești oameni care au găsit în exilurile lor îndelungate oaze de creativitate și sporire spirituală, avem exemplele nu mai puțin interesante și provocatoare ale celor care își ascuțeau atenția la maximum pentru a se putea întoarce în vâltoarea din care ieșiseră sufletește aproape înecați. De la foștii împărați bizantini dornici de o nouă domnie și până la domnitorii fanarioți maziliți, de la tot felul de curteni avari de putere și funcții și până la oamenii ambițioși din pătura mai săracă, ajunși la un rang nesperat doar pentru a-l pierde din cauza intrigilor altora ca ei – toți aceștia vedeau în exil numai imaginea reîntoarcerii lor triumfale, a succeselor care altădată îi hrăneau mai bine decât mesele îmbelșugate, furându-le însă prețioasele lor inimi, a laudelor și onorurilor după care se stingeau de dor prin vreo insulă ascunsă până și de valurile mării care o înconjurau exasperant. Acești oameni, de fapt, nu se aflau în niciun exil. Ei trăiau pe mai departe în lumea pe care o iubeau, devenită din realitate o simplă fantasmă care le tulbura și zilele, nu doar nopțile, cu aparițiile ei morganatice. Ce bine îi descrie omul politic și filozoful renascentist Francesco Guicciardini pe acești oameni îngenuncheați atât de mult propriului ideal al puterii chiar și pe patul morții care-i surprindea în același exil trăit de zeci de ani: „Să nu dați niciodată crezare celor ce fac paradă că și-au părăsit ocupațiile și slujbele înalte de bunăvoie și din dragostea de liniște, fiindcă de cele mai multe ori le-au lăsat din ușurință sau siliți de împrejurări. Putem constata din experiență că aproape toți, de cum li se oferă prilejul unei fărâmi de putere, se reîntorc la viața de dinainte, părăsind mult-lăudata sete de odihnă și avântându-se în vârtejul activității cu acea furie cu care focul atacă lucrurile bine unse și uscăturile” (Proverbe și cugetări italiene, antologie, prefață și indici de Mihail Ionescu, București, Ed. Albatros, 1982, p. 92).
În schimb, îi regăsim și pe oamenii înțelepți care, încă fiind în avântul unei puteri lumești sau al unei funcții oarecare, aleg calea liniștită a retragerii, a unui exil autoimpus pentru a se pune la adăpost de orice manifestare a slavei deșarte sau mândriei, a lăcomiei și iubirii de putere. De exemplu, aflat într-o situație strălucită din punct de vedere profesional, Michel de Montaigne alege cu de la sine putere să se retragă pentru a citi și a scrie la venerabila vârstă de… 38 de ani. În inscripția în limba latină aflată pe frontispiciul bibliotecii sale personale, stau scrise următoarele: „În anul de la Hristos 1571, la vârsta de treizeci și opt de ani, în ajunul calendelor lui Marte, la aniversarea nașterii sale, Michel de Montaigne, de mult timp deja ostenit de servitutea sa în parlament și de sarcinile publice ce i-au stat pe umeri, fiind încă în putere, s-a retras în sânul învățăturilor neprihănite unde, în repaus și în pace, își va petrece zilele ce-i mai rămân a trăi. Facă soarta ca el să desăvârșească acest locaș, loc de odihnă a străbunilor săi, pe care el îl consacră libertății sale, liniștii și răgazului” (Michel de Montaigne, Eseuri, vol. I, studiu introd. și note de Dan Bădărău, trad. de Mariella Seulescu, București, Ed. Științifică, 1966, p. VIII). Este adevărat, la vremea respectivă, când speranța de viață nu atingea 50 de ani, o retragere la aproape 40 de ani era o dovadă de înțelepciune și prevedere. Astăzi regăsim oameni avizi de putere și la 80 de ani…
Așadar, un mic exil autoimpus este o dovadă de înțelepciune, nu de sălbăticie și lipsă de dialog și poate reprezenta oportunitatea perfectă de a ne regăsi, de a ne ruga mai mult, de a petrece în liniște și pace o perioadă de timp smulsă cu forța împrăștierii și așezării noastre existențiale prea mult în slujba acestei lumi trecătoare. Cât despre exilul forțat – să-l primim întotdeauna ca pe o binecuvântare ascunsă. Nu responsabilitățile sunt cele care ne fac cu adevărat mari, ci puterea de a ne recunoaște slăbiciunile, de a evidenția ce este nepotrivit în noi și de a corecta defectul observat, de a privi sincer în propria inimă și a lucra intens la curățirea ei de toate patimile și păcatele care o urâțesc în fiecare zi. Dacă ni se dă acest prilej, nu îl putem refuza sub nicio circumstanță.
Ar însemna să urâm medicamentul care ne vindecă.
Pr. Adrian Agachi
Sursa: http://ziarullumina.ro
