În societatea de azi, ȋn care se duce o luptă aprigă pentru demolarea fundamentelor creştine, Dumnezeu trimite oameni care au puterea să mărturisească prin cuvânt şi prin faptă că sunt cu adevărat următori ai lui Hristos celui răstignit şi înviat, oameni care ne arată că nu banii, nu faima, nu plăcerile lumeşti te fac fericit.
Unul dintre aceştia este Alexandru Tudor, arbitrul cu cele mai multe meciuri în Liga 1. Aşa cum însuși ne-a mărturisit, „pentru mine, valorile autentice pot fi găsite doar în Biserică”. De aceea vobeşte cu naturaleţe şi căldură, dar şi cu putere multă despre lucrarea lui Dumnezeu ȋn viaţa sa. Cuvintele sale ne confirmă o dată în plus concluzia lui Petre Ţuţea: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. (R.T.)
– Domnule Alexandru Tudor, sunteți în topul arbitrilor din Liga întâi. Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?
– Parcursul meu profesional a fost un dar de la Dumnezeu. Simt că tot ce mi s-a întâmplat în viaţă, ulterior încheierii aşa-zisei mele cariere fotbalistice, a fost pentru mine o scară de apropiere către Dumnezeu. Şi, privind retrospectiv toate etapele, toate momentele frumoase sau grele, îmi dau seama că au fost trepte pe care Dumnezeu le-a îngăduit spre a construi ceva în sufletul meu.
– Să ne întoarcem în timp, în copilăria dumneavoastră. Cât de mult contează „cei şapte ani de-acasă” şi care au fost principiile de viaţă învăţate de la părinţi după care vă călăuziți în educația propriilor copii?
– Simt cu pregnanţă – mai ales în condiţiile în care acum soţia mea creşte copii, creşte atleţi, creşte sportivi – că este foarte important ceea ce neamul fiecăruia aduce cu sine, chiar premergător naşterii noastre, ceea ce părinţii sădesc, voluntar sau involuntar, în fiecare copil, şi ceea ce educaţia aşază în sufletele şi în minţile pruncilor în primii ani de viaţă. N-aş spune doar primii şapte ani, aş spune mai mult. Este o chestiune foarte importantă, de care noi nu suntem suficient de conştienţi.
În ceea ce-i privește pe copiii mei, realizez că modalitatea în care eu, ca părinte, sunt pregătit pentru a-i creşte este una falimentară: nu am avut o şcoală în care să fiu educat să-mi cresc copiii. Practic, eu învăţ să-mi cresc copiii făcând experienţe pe ei și probabil că majoritatea părinţilor sunt în aceeaşi situaţie. Chiar înainte de a mă întâlni cu dumneavoastră am cerut blagoslovenie de la duhovnic pentru acest interviu și binecuvântarea a fost aşa: „Poţi merge, chiar dacă eşti un părinte falimentar, pentru că trebuie să mărturiseşti şi trebuie să vorbească Dumnezeu prin tine. Roagă-te!”. Adică nu e vorba de ceva pe care eu să-l fi făcut; e ceva pe care Dumnezeu îl lucrează prin oameni. Chiar le spun prietenilor mei: „Dacă e vorba să vorbească Dumnezeu, poate să vorbească şi printr-un măgar!”
Principiile pe care încerc să le folosesc sunt chestiunile de bun‑simţ adânc aşezate în educaţia neamului nostru. Adică ceea ce noi vedem la bătrânii noştri și simţim că este un lucru de calitate. L-aş numi „o fibră a neamului”, pe care o simți în momentul în care întâlnești un bătrân de 80 de ani – fie că e el mare profesor sau simplu plugar. Este acel bun-simţ pe care nu-l mai întâlnim în zilele noastre ‒ dar nu-l mai întâlnim la suprafaţă, pentru că el, în profunzime, există. Există încă locuri unde tradiţia are o anumită putere. Aici, în capitală, suntem în faţa valului foarte puternic al mijloacelor de influenţare din punct de vedere mediatic, dar în ţară oamenii încă trăiesc într-un mediu normal, încă sunt locuri unde nu trebuie să te grăbeşti pe stradă. Sunt locuri unde stopurile durează 80 de secunde și, timp de 80 de secunde, ai timp să citeşti ziarul sau ai timp să vorbeşti cu un vecin; nu să fii în goana aceasta nebună.
Valorile adânci încă există în ţară. Oamenii de valoare sunt peste tot. De obicei, oamenii de valoare sunt discreţi, nu încearcă să iasă în prim-plan, nu încearcă să epateze. De fapt, este o caracteristică ortodoxă să fii discret şi să lucrezi cu sensibilitate, este o lucrare pe care Hristos o iubeşte. Sesizăm că sunt peste tot oameni care fac bine, oameni care au încă principii, oameni care vor să-și educe copiii într-un firesc. Că se izbesc de ceea ce înseamnă veacul acesta? Aşa a fost dintotdeauna! Dintotdeauna a existat ceva care să ne lupte, și e şi normal. Nici n-am putea să creştem fără să avem adversitate! Trăind în mediul acesta sportiv, îmi dau seama că nu poţi să te antrenezi cu un chibrit ca să-ţi crească muşchii. Îţi trebuie o greutate mare ca să dobândeşti forţă. La fel este şi din punct de vedere moral: ai nevoie de încercări din ce în ce mai mari pentru a creşte – a-ţi creşte răbdarea, a-ţi creşte rezistenţa, a-ţi creşte puterea interioară.
„Sfinţii lucrează în inima unui copil”
– Dar în agitaţia în care trăim, mai avem oare răgazul să vedem frumosul din jurul nostru?
– Cu siguranţă, chestiunea asta a timpului e o chestiune pe care trebuie să o gestionăm noi înșine. Am avut o luptă în familie, de ani şi ani de zile, cu privire la televizor. După aproximativ patru ani de discuţii am reuşit să scoatem televizorul din casă. A intervenit calculatorul. Au intervenit telefoanele. Ele fac parte din arsenalul cu care suntem luptaţi în fiecare zi. Dar gestionarea timpului e o chestiune care ţine de modalitatea în care vrem să sporim duhovniceşte.
Vă dau nişte exemple simple. Să spunem că stau şi mă uit pe mesajele de pe Whatsapp. Intru într-o goană, într-o lipsă de timp, într-o tensiune nesănătoasă. Asta e ceea ce simt. Pe de altă parte, dacă văd pe cineva că se aşază la birou şi deschide Sfânta Scriptură şi se afundă în nişte înţelesuri de profunzime, el devine un om mai puternic. Să luăm, de pildă, Vieţile Sfinţilor. Am văzut cum lucrează astfel de lecturi în sufletele copiilor. Săptămâna trecută am fost în cantonament. Doi copii nu se adaptaseră şi plângeau. Unul plângea pentru că-i era dor de casă, iar celălalt plângea pentru că-și vedea prietenul plângând. Am simţit că ei au nevoie de ceva care să-i ajute din punct de vedere sufletesc și le-am citit despre Sfântul din ziua respectivă. După aceea, le-am spus: „Uite, în luna asta este şi Sfântul Antipa de la Calapodeşti, care a fost român. S-a născut la Bacău şi a trăit în Sfântul Munte…”. Şi au zis: „Vrem să ne citeşti despre român!”. Şi le-am citit. Atât de bine s-au simţit, încât n-a mai fost vorba de plâns. Erau extrem de atenţi, își țineau respirația! Iar a doua zi, când a trebuit să plec de acolo, ei au venit, aşa, cu părere de rău: „Plecaţi?…” „Sunt obligat să plec, pentru că trebuie să mă duc la muncă”. Se simţea pe feţele lor părerea de rău că nu le-am citit în fiecare seară. Copiii simt nevoia de lucruri de calitate. Cum lucrează în inima unui copil la vârsta de 8 ani, 10 ani, 12 ani, viaţa unui sfânt, nu cred că poate să lucreze altceva atât de puternic. Asta văd și la copiii mei.
De aceea spun: noi hotărâm încotro s-o luăm. Noi hotărâm ce să facem cu timpul nostru. Vrem putere sau vrem slăbiciune? Putem să ne aşezăm în faţa drogului în fiecare zi şi să stăm 16 ore la televizor, avem această opţiune ‒ dar e bună? O simţim ca pe ceva pozitiv? Toţi avem puterea de a hotărî încotro ne îndreptăm. Nu spun că e uşor. Dar e o chestiune de antrenament, pur şi simplu! Mă antrenez în a lua decizii corecte. Nu le iau întotdeauna bune, perfect nu sunt. Bine nu pot să merg decât cu ajutorul lui Hristos. Şi lupta este, evident, de fiecare secundă, pe fiecare gând. Dar este nevoie de discernământ.
– Povestiţi-ne despre rugăciunea pe care o faceți în familie.
– Mie mi se par cele mai încărcate momente ale zilei ‒ acestea sunt momentele de bucurie! Când te duci la o Sfântă Liturghie şi o simţi că-ţi trece prin inimă, când te rogi cu familia împreună, seara, dimineaţa… Restul, alergarea aceasta după nimic mi se pare o chestiune lipsită de substanţă. Bucuria de acolo vine, din astfel de momente în care copilul te ia de mână şi-ţi arată prin ochii săi dragostea pentru rugăciune sau măcar dorința de a sta împreună cu tine. Şi-ţi arată clar: uite, inima lui asta simte! Copilul, dacă eşti atent, îţi arată ce-i place cu adevărat. Şi nu numai ce-i place, ci și ceea ce-l atinge, ca impact sufletesc bun.
„Acest orice te bucură?”
– Aveţi posibilităţi financiare. Ce le oferiţi copiilor dumneavoastră din cele ce-şi doresc?
– Posibilităţile financiare, din punctul meu de vedere, sunt o înşelare. Să-i oferi copilului lucruri scumpe? O casă cu multe jucării, cu multe lucruri îmi dă o senzaţie de ameţeală. O casă simplă, în care te poţi concentra la ceea ce ai înlăuntru, este pentru mine un lucru bun.
Refuz să-i cumpăr telefon copilului meu care simte această frustrare. Şi încerc să aduc discuţia la nivelul lui: „Eşti singurul «şmecher» din clasa aia care nu va fi sedat peste câţiva ani. Vei fi capabil să-ţi gestionezi, cât de cât, creierul, mintea şi inima!”. Dar el forţează. „Foarte bine. Vrei telefon? Du-te la muncă!” „Păi, n-am voie să muncesc…” „Bun, dacă n-ai voie să munceşti, atunci cum îţi cumperi telefon?” „Bine, atunci aş vrea să muncesc!” „Bine”. Şi l-am dus la nea Gică de pe stradă, un bătrân care încă mai lucra cizmărie la momentul respectiv. Băiatul meu avea vreo 14 ani pe atunci, și s-a dus la el să găsească resursele financiare ca să-şi cumpere acel telefon. La un moment dat, mama lui a adus la reparat o pereche de încălţări. Şi atunci, nea Gică cizmarul zice: „Nu eu lucrez asta. Lucrează dânsul” – adică fiul meu. Şi l-a pus pe el. În momentul în care a fost vorba de plată, soţia mea a zis: „Uite, nea Gică, vreau să plătesc pentru ghete”. „Dar nu mie îmi plătiţi, îi plătiţi dânsului” „Şi cât trebuie să-i dau?” „Păi… cinci lei.” Şi i‑a dat cinci lei. A doua zi, copilul meu n-a mai vrut să meargă acolo. A făcut imediat calculul, că cine ştie cât timp îi trebuie lui ca să-şi cumpere telefonul la care visa! Şi a renunţat pe moment.
Am stat de vorbă cu tineri de la 18 la 30 de ani și mi-au spus: „Şcoala de astăzi te învaţă că valorile nu există decât în concurenţă şi în bani”. Şi zic: „Dar nu mai există chestiuni de principiu?” „Nu. Banul şi competiţia, atât!”. Mă gândeam: am făcut şcoală cam demult, e adevărat, dar nu mai există nimic de valoare în şcoala de azi? Ei par să nu perceapă treaba asta.
Suntem tentaţi cu toţii să judecăm pe toată lumea. Şi chestiunea aceasta se antrenează în principal mediatic. Expun pe cineva şi toţi îl judecăm. Parcă ar fi un fel de tribunal public. Dar am observat că, dacă eu judec pe cineva, cad în tristeţe. Pentru că nu-i treaba mea să fac asta. Ca să pot rămâne în bucurie trebuie să evit să judec. Şi atunci ajung la principiile extraordinare care sunt învăţăturile creştine, care spun: „Nu fă aia!”. De ce? Pentru că, în profunzime, ele au fost atât de bine aşezate, atât de dumnezeieşte aşezate, încât te duc către ceea ce înseamnă viaţă adevărată, suflet viu, care să aibă bucurie. De fapt, asta căutăm cu toţii. Şi atunci, dacă eu respect aceste principii, chiar dacă nu am posibilităţi materiale, trăiesc în bucurie.
– Când şi cum ne mărturisim credinţa celor din jur?
– În primul rând, îm vin în minte cuvintele Scripturii: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” Matei 7:6. E greu să găseşti oamenii cărora să le vorbeşti despre credinţă. Dar cred că e o chestiune de simţire: simţi cui poţi să-i spui, tot la fel cum simţi și cine te respinge. Pentru că există un duh de respingere sau de primire. Pentru mine, mărturisirea e o chestiune de a te da pe tine la o parte. Dacă reuşeşti să faci treaba asta şi nu pui ego-ul tău în prim-plan, atunci mărturisirea are curăţie şi are putere. Dacă vreau să mă pun pe mine în faţă, atunci lucrul falimentează.
În Bucureştiul acesta poţi să ai orice, material vorbind. Dar acest orice te bucură? Ascultam jucători de elită care spuneau: „Am fost acolo… am fost dincolo…”, şi eu zic: „Eu am fost doar aici de Crăciun, dar mi se pare mult mai bine decât să ajung în Bora-Bora. Mi se pare mult mai frumos să ajung în Bucovina, în Maramureş sau la Sfântul Munte. E mult mai puternic din punct de vedere sufletesc, te încarcă mult mai tare”. Doi jucători internaţionali mi-au spus: „Am vrea să mergem şi noi în Sfântul Munte!”.
Simţământul acesta e foarte greu de descris în cuvinte. Cum să povesteşti ce reprezintă o slujbă la Rohia? Cum să povesteşti trăirea Crăciunului la Sihăstria Putnei? Sau la Ierusalim? Acestea sunt lucruri pe care nu prea le poţi spune în cuvinte. Acestea trebuie trăite.
(va urma)
Interviu realizat de
Mihaela-Raluca Tănăseanu
Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/
