Percepția potrivit căreia viața spirituală nu are legătură cu ceea ce decide omul să facă cu trupul său este complet greșită, fiind chiar o formă nouă de nestorianism practic. Așa cum adepții acestei erezii (sec. al V-lea) credeau că naturile divină și umană ale Mântuitorului Iisus Hristos sunt complet separate, la fel, noii nestorieni separă aberant viața trupului de cea a sufletului. Sfântul Chiril se exprima edificator împotriva acestei absurdități: „Căci Unul și Unicul Hristos nu este dublu, chiar dacă este înțeles reunit într-o unitate de nedespărțit din două realități diferite, după cum și omul, de asemenea, deși este alcătuit din suflet și trup, nu este socotit dublu, ci mai degrabă unul din amândouă” („Scrisoarea a treia a Sfântului Chiril către Nestorie”, în Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, pr. Sorin Șelaru (coord.), Editura BASILICA, București, 2018, p. 215).
Cei care îmbrățisează, cu sau fără știință, acest nestorianism practic sunt aceia care ar dori ca Biserica să nu se amestece în chestiuni de budoar, pe principiul că ține de viața privată. Biserica respectă dintotdeauna sfera intimă a persoanei, dar este misiunea ei să atragă atenția asupra păcatelor care duc la moartea trupului și la osânda veșnică a sufletului. Sfântul Apostol Pavel tratează cu pudoare subiectul sexualității, atunci când este vorba de a intra în detalii privitoare la modurile de destrăbălare ale unora: „Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi” (Efeseni 5, 12).
Cu toate acestea, în altă epistolă, Apostolul nu se jenează să prezinte un desfășurător al păcatelor, în care dă nume chipurilor depravării: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,/ Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii (i.e. violatorii, n.n.) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10). Altădată, nu se sfiește să discute cu franchețe despre intimitatea vieții de familie și chiar le recomandă soților creștini – cât de concret! – să întrețină frecvent relații trupești, păstrând însă abstinența în posturi pentru un interval acceptat de amândoi: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său (…) Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (1 Corinteni 7, 2, 5).
Iată numai câteva repere biblice pentru a înțelege că nu există subiect interzis pentru Biserică. Este voie și chiar recomandat să se abordeze chestiuni care îi frământă astăzi pe toți, chiar dacă sunt subiecte delicate, pentru că țin de sfera privată. Toate aspectele legate de moralitatea vieții sexuale și bioetică nu pot fi lăsate în afara preocupării Bisericii.
Omul nu se mântuiește trăind dedublat o viață cu mintea la Dumnezeu, dar cu trupul scufundat în păcate. Pilda celor zece fecioare ne arată, pe de altă parte, că nu ne mântuim numai prin asceza trupului, neprihănire trupească și post alimentar, ci și prin cultivarea milosteniei și a curăției în suflet.
Îngăduit este așadar să vorbim despre toate, autocenzurându-ne numai în perspectiva consecințelor negative posibile ale afirmațiilor noastre. Să luăm aminte, căci pentru orice cuvânt neziditor vom fi trași la răspundere în ziua Judecății (Mt. 12, 36). Este ceea ce reliefa și Cuviosul Paisie Aghioritul, când îndemna și pe credincios, dar și mass-media bisericească să manifeste prudență (și) la capitolul publicității făcute păcatelor, pentru a nu produce sminteală celor mai slabi în credință: „Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău” (Cuvinte II, Trezvie duhovnicească, Editura Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, București, 2000, pp. 65-66).
Pr. Constantin Ghiţă
Sursa: http://ziarullumina.ro
