Sfânta Scriptură pe prima pagină face referire la facerea lumii. Istoria sfântă așadar începe cu facerea lumii. Cu acest subiect suntem și noi îndatorați să începem.
Pentru noi toți este foarte cunoscută povestirea Sfintei Scripturi despre facerea lumii. Să ne-o amintim foarte pe scurt, ca să dăm apoi răspuns la nedumeririle și întrebările care iau naștere.
Așadar conform istorisirii Facerii, prima carte a Vechiului Legământ, Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. Ce înseamnă cuvântul „zi” o să vedem în continuarea omiliei. În prima zi Dumnezeu a făcut „cerul și pământul”[1], adică materia, din care în continuare avea să facă diferitele ființe și a despărțit lumina de întuneric. În a doua zi a făcut bolta cerului, atmosfera și a despărțit apele care se aflau pe pământ de apele care se aflau la înălțime sub formă de nori. În ziua a treia a despărțit uscatul de mare și a făcut primele plante pe pământ. În ziua a patra a făcut să apară corpurile cerești, soarele, luna și stelele. În a cincea zi a făcut viețuitoarele din mare și cele zburătoare. În ziua a șasea a făcut animalele de pe uscat și la sfârșit pe om. Astfel, după ce a sfârșit lucrarea facerii, în a șaptea zi Dumnezeu S-a odihnit și a binecuvântat această zi și a rânduit-o ca zi de odihnă (Facere 1, 1 – 2, 3).
Povestirea este foarte simplă, însă prin această povestire simplă, Sfânta Scriptură vrea să ne învețe adevăruri mari și de temelie. Și tocmai pentru aceasta ne vorbește simplu și cu imagini foarte cunoscute oamenilor, astfel încât aceste adevăruri să fie înțelese de toți oamenii din toate vremurile.
Așadar primul și cel mai important adevăr pe care vrea să ni-l arate, este că Făcătorul lumii este Dumnezeu. Cum a fost făcută lumea este una din întrebările care dintotdeauna l-a preocupat pe om. La această întrebare au încercat să dea răspuns diferiți filozofi prin teoriile lor. Unii au spus că lumea a existat dintotdeauna, alții că s-a făcut singură, iar alții că a luat naștere din haos. Sfânta Scriptură dă singurul răspuns logic și firesc: lumea nu este nici fără început, nici nu s-a făcut singură, ci a făcut-o din nimic Dumnezeu, singurul fără de început și veșnic. Tot ceea ce există, fie ființă însuflețită, fie lucru neînsuflețit, nu a existat dintotdeauna, nici nu a fost făcut la întâmplare, ci a fost creat dintr-o anumită pricină. Așadar este foarte logic să acceptăm că și lumea întreagă are făcătorul său și acesta nu este altul decât Atotputernicul și Atotînțeleptul Dumnezeu. Acest adevăr este exprimat și de Apostolul Pavel, care spune: „Orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu”[2].
În expunerea Sfintei Scripturi despre facerea lumii citim de multe ori: „Și a zis Dumnezeu… și a fost așa”. Nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu vorbește precum noi oamenii și dă ordine și porunci. De multe ori Sfânta Scriptură Îl prezintă pe Dumnezeu acționând ca un om: gândind, mergând, mâniindu-se, răzgândindu-se. Toate aceste exprimări, pe care le numim lucrări omenești au ca scop să ne ajute să-L simțim pe Dumnezeu aproape de noi și să înțelegem, pe cât este cu putință, lucrările Sale. Așadar, spunând că Dumnezeu „a zis și s-au făcut”[3], vrea să arate că toate s-au făcut cu voia lui Dumnezeu. Voia Sa a fost de ajuns ca să se facă tot ce s-a făcut. Și nu numai atunci, la facere, ci întotdeauna voia lui Dumnezeu este atotputernică. Când Dumnezeu vrea să se facă ceva, se împlinește negreșit, oricât s-ar împotrivi oamenii. Însă fără voia lui Dumnezeu nu se face nimic, oricât ne-am strădui și ne-am osteni.
Facerea vorbește de șase zile, în care Dumnezeu a făcut lumea și noi toți din copilărie știm aceasta și o spunem. Însă la ce se referă oare Sfânta Scriptură când spune „zi”? Ziua și noaptea sunt create de rotația pământului în jurul soarelui și în jurul axei sale. Facerea arată că soarele a apărut în ziua a patra. Așadar cum s-au delimitat zilele dinainte? Este limpede că aici Sfânta Scriptură nu vorbește despre zile de douăzeci și patru de ore, ci de intervale de timp mari. Cu sensul de timp, de perioadă de timp, folosește și în alt loc cuvântul zi. De exemplu, când Domnul spune: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine”[4], se referă la toată durata lucrării Sale pământești. De altfel, pentru Dumnezeu timpul nu are însemnătate. „O singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”[5]. Așadar când auzim despre șase zile ale facerii, să nu limităm sensul zilei la cel pe care îl avem astăzi. Cele șase zile ale facerii sunt șase mari intervale de timp. Aceasta nu micșorează atotputernicia lui Dumnezeu. El ar fi putut să creeze lumea cu aceeași ușurință și într-o clipă, însă voia Sa a fost ca lumea să fie creată în intervale mari de timp. Acest adevăr ne arată Sfânta Scriptură când vorbește despre cele șase zile. Așa au înțeles sensul cuvântului „zi” Sfinții Părinți, care spun că ziua a șaptea, care a început la sfârșitul facerii, nu s-a terminat încă, ci va continua până la sfârșitul lumii. Atunci se va termina ziua a șaptea și va începe ziua a opta, care însă nu se va termina niciodată. Va fi viața veacului viitor, ziua neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.
După fiecare lucrare a creației, Scriptura Îl înfățișează pe Dumnezeu cercetând ceea ce a făcut și încredințăndu-Se că este bun, desăvârșit. „Și a văzut Dumnezeu că este bun”, citim de mai multe ori (Facerea 1, 4, 8, 10, 13, 18, 21, 25). Repetarea aceasta are o mare însemnătate. Mai întâi de toate ne arată desăvârșirea lucrărilor lui Dumnezeu. Nu era cu putință ca Dumnezeu cel desăvârșit și atotînțelept să creeze lucruri nedesăvârșite. Desăvârșirea lucrărilor lui Dumnezeu o constată omul observându-le și cercetându-le: universul cu dimensiunile sale uriașe și cu mulțimea nenumărată de corpuri cerești; pământul cu munții și câmpiile, mările și râurile și mulțimea plantelor și animalelor și în cele din urmă el însuși. Această cercetare îi provoacă admirație și îl îndeamnă să strige împreună cu David: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”[6]. Scriptura ne mai învață că Dumnezeu, Care este bun, numai o lume bună ar fi putut să creeze. De altfel bunătatea Sa este pricina care L-a făcut să creeze lumea și mai ales pe om. Așadar bunătatea Sa nu era cu putință să-L lase să facă ceva rău, care ar fi făcut grea viața făpturilor Sale și mai ales a omului. Iar dacă există astăzi rău în lume, pricina sa nu este Dumnezeu, ci altul, care a fost și el făcut bun de Dumnezeu, însă a ales singur răul. Așadar lumea nu este creația unui dumnezeu rău, așa cum învățau unele religii din vechime, ci este lucrarea unuia și singurului Dumnezeu și a fost făcută de el „bună foarte”.
Despre facerea lumii s-au formulat diferite teorii și de către științele naturale. Unele dintre acestea par să vină în contradicție cu istorisirea Sfintei Scripturi. Aceasta le provoacă multora confuzie și le clatină încrederea în autenticitatea Sfintei Scripturi. Însă lucrurile nu sunt așa. Altele sunt întrebările referitoare la crearea lumii, la care răspunde Sfânta Scriptură și altele sunt cele la care răspunde știința. Sfânta Scriptură nu este o carte științifică, ci religioasă. Scopul ei nu este să ne descrie în chip științific cum a fost creată lumea, ci să ne arate cine a creat-o și pentru ce motiv. Pe de altă parte știința nu se preocupă cu aceste întrebări, ci încearcă să explice cum a fost făcută lumea și studiază legile potrivit cărora evoluează și funcționează. Oamenii de știință au formulat și formulează diferite teorii despre cum a fost făcută lumea, însă aceste teorii sunt numai ipoteze, pentru că nimeni nu a urmărit facerea lumii, astfel încât să ne facă o descriere exactă. Pentru aceasta, fiecare dintre aceste teorii are susținătorii ei, dar are și potrivnici. Niciuna nu a fost acceptată de toți. Însă, chiar dacă acceptăm că lumea a fost creată într-un fel sau altul, aceasta nu ne împiedică să accetăm existența lui Dumnezeu Făcătorul. În orice fel ar fi fost creată lumea din punct de vedere fizic, cu voința și puterea lui Dumnezeu a fost creată.
Așadar este greșit să considerăm că Sfânta Scriptură se află în opoziție cu știința și că a doua o anulează și o respinge pe prima. Fiecare își urmează calea sa și are scopurile sale. Însă, cu toate acestea, concluziile la care ajunge știința vin să adeverească ordinea și rânduiala creației pe care le înfățișează Sfânta Scriptură. O să dăm numai două exemple.
Primul: Scriptura spune că Dumnezeu a făcut lumina în prima zi și soarele în ziua a patra. Așadar mulți s-au întrebat: Cum este cu putință să existe lumină fără soare? Și s-au grăbit să tragă concluzia că Scriptura face greșeli grosolane. Și totuși știința a acceptat în ultimele decenii că soarele nu este singura sursă de lumină, ci în univers există lumină dispersată, asemănătoare aurorei polare, care se datorează fenomenelor electrice. În plus, când Scriptura spune că soarele a fost făcut în ziua a patra, există probabilitatea ca atunci să fi devenit vizibil, pentru că până atunci pământul era înconjurat de nori foarte denși. Însă așa cum într-o zi înnorată nu vedem soarele, dar lumina sa ajunge pe pământ, tot astfel putem să acceptăm că și înainte de ziua a patra a facerii lumina soarelui ajungea pe pământ, însă era slabă, obscură.
Al doilea: Scriptura spune că plantele au fost create înainte de a se arăta soarele. Și aceasta li s-a părut multora cu neputință și s-au grăbit să spună că Moise a greșit. Greșeala însă este a lor. Cercetări mai noi au arătat că și fără razele soarelui este cu putință să se dezvolte o vegetație mai firavă, așa cum se întâmplă în sere. Așadar a fost o vreme când pământul era o seră uriașă cu mult dioxid de carbon, care a favorizat dezvoltarea plantelor. Astfel au apărut păduri cu copaci înalți de douăzeci-douăzeci și cinci de metri, care mai apoi au fost îngropați de perturbații geologice, s-au pietrificat și au format straturile carbonifere de astăzi. Este semnificativ faptul că aceste plante nu au în tulpina lor inelele anuale, care se formează sub acțiunea luminii soarelui. Așadar este limpede că au existat înainte de a apărea lumina soarelui pe pământ.
Acestea și multe altele au făcut ca mari oameni de știință să accepte exactitatea relatării biblice despre crearea lumii și să mărturisească că Moisi trebuie să fi fost la fel de învățat precum oamenii de știință de astăzi, sau cele scrise de el au fost scrise cu insuflare dumnezeiască (Ampere, Bio) și că, dacă am vrea să prezentăm pe scurt concluziile geologiei despre crearea lumii, ar trebui să reproducem istorisirea Facerii (Lapparan).
Să încheiem însă omilia de astăzi cu câteva observații despre ziua a șaptea. Scriptura spune că Dumnezeu „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale”[7]. Noi spunem de obicei că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea, însă nu este corect. Dumnezeu nici nu a obosit să facă lumea, nici nu a încetat să lucreze. Însuși Domnul adeverește: „Tatăl Meu până acum lucrează”[8]. „S-a odihnit” înseamnă că a încetat să creeze, pentru că a săvârșit lucrarea creației. În continuare Dumnezeu lucrează pentru păstrarea și chivernisirea lumii, pentru că lumea, care a fost creată cu voia și puterea lui Dumnezeu, are neîncetat nevoie de voia și puterea Sa, pentru a fi păstrată. Dacă Dumnezeu ar înceta, fie și pentru puțin, să poarte de grijă lumii, aceasta s-ar întoarce în neființă, în nimicul din care a fost creată. Însă odihna lui Dumnezeu din ziua a șaptea are însemnătate pentru noi. Ne învață că și noi trebuie ca o zi pe săptămână să ne încetăm lucrările noastre pentru odihnă trupească și pentru adorarea lui Dumnezeu. Pentru evrei, această zi, potrivit poruncii lui Dumnezeu, a fost sâmbăta. Pentru noi creștinii este Duminica, ziua zidirii din nou a lumii prin Învierea Domnului. Odihna lui Dumnezeu de la lucrările facerii preînchipuia o altă odihnă: odihna Fiului lui Dumnezeu de la lucrarea mântuirii, care s-a făcut prin moartea și îngroparea Sa. Această legătură o tâlcuiește o cântare care se cântă la Utrenia și Vecernia din Sâmbăta Mare:
„Ziua de azi, mai înainte a închipuit-o cu taină marele Moisi, zicând: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea, că aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată; aceasta este ziua odihnei, în care S-a odihnit de toate lucrările Sale, Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, prin rânduiala morţii, după trup odihnindu-Se. Şi la ceea ce era iarăşi întorcându-Se, prin înviere, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică, ca un bun şi iubitor de oameni” (slava de la laude din Sâmbăta Mare).
[1] Facerea 1, 1.
[2] Evrei 3, 4.
[3] Psalm 32, 9.
[4] Ioan 9, 4.
[5] 2Petru 3, 8.
[6] Psalm 103, 24.
[7] Facerea 2, 2.
[8] Ioan 5, 17.
