Singurătatea a fost și rămîne o temă fundamentală a literaturii, chiar și pentru faptul că actul scrierii este unul întru totul singuratic. Oamenii scriu atunci cînd sînt singuri. Majoritatea scriitorilor au avut nevoie de singurătate pentru a scrie, iar atunci cînd scrierile erau dictate scribilor ele oricum reflectau gînduri și meditații la care autorii ajungeau în deplină singurătate.
Dintotdeauna, oamenii singuri au constituit un mister, pentru că peste tot în lume se știe că revelațiile se primesc doar în singurătate. Atunci cînd Moise a trebuit să vorbească cu Dumnezeu, el s-a suit în munte, înstrăinîndu-se de comunitate.
Cu cît lumea interioară a cuiva este mai bogată, cu atît acel om își dorește singurătatea. A te teme de singurătate este dovada imaturității spirituale și a incapacității de a înțelege adevăratele sensuri ale condiției umane.
Pentru a scăpa de însingurare, oamenii au inventat aparate care înlocuiesc oamenii: aparate care redau muzică, aparate care proiectează oameni și animale în mișcare, au creat industria filmului, astfel încît omul modern este bombardat în orice moment de imitațiile comunicării, care nu sînt nimic altceva decît un miraj. Iar cu mirajul nu poți vorbi.
Va veni vremea cînd oamenii se vor recunoaște după felul în care înțeleg singurătatea, pentru că pe unii singurătatea îi înnebunește, iar pe alții îi preface în Îngeri.
Că oamenii suferă de singurătate nu e un secret. Nu e o arătare nouă pe pămînt. Doar că s-a schimbat rostul însingurării – astăzi tot mai puțini scot din singurătatea lor poeme și flori pe care să le dăruiască lumii.
Faceți-vă timp pentru singurătate.
Ieromonah Savatie Baștovoi
