Facultatea de imaginație, imaginația și halucinația

Arhim. Ierothei Vlachos[1]

Extras

Cu subiectul imaginației, care este cel mai important pentru schimbarea omului și pentru călătoria sa spre îndumnezeire, m-am îndeletnicit în cărțile mele, mai ales în cartea mea cu titlul „Educație terapeutică”, precum și în câteva pagini din altă carte a mea: „Boala și sănătatea sufletească”. Desigur, nu doresc să revin asupra acestui subiect, deoarece cred că s-a dezvoltat detaliat, ci vreau numai să subliniez câteva puncte, pe care le consider absolut necesare pentru înțelegerea acelui capitol despre imaginație.

  1. Sfinții Părinți care s-au îndeletnicit și au scris despre acest subiect nu au pornit de la cercetări psihologice, nici din străduința de a cerceta științific lumea interioară a omului. De altfel, știm din învățătura Bisericii Ortodoxe că Sfinții Părinți nu au fost niște oamenii de știință ai biroului, ci Păstori ai poporului lui Dumnezeu. Și, firește, cunoșteau experiența lucrării Harului lui Dumnezeu înlăuntrul omului. Cu alte cuvinte, Sfinții Părinți cunoșteau foarte bine sufletul, așa cum este el după cutremurătorul eveniment al căderii, și în continuare au cunoscut sufletul și toată lumea lăuntrică a omului cum se naște din nou cu Harul lui Dumnezeu. Astfel, au făcut observațiile lor asupra subiectului imaginației nu mișcați de cercetări psihologice și științifice, ci din experiența pe care o aveau și, firește, în scopul de a povățui poporul lui Dumnezeu. Iar când Sfinții Părinți foloseau terminologia filosofilor și a oamenilor de știință din acea vreme, nu se identificau întru totul cu teoriile lor. Sfântul Grigorie Palama scrie: „Deși unii dintre Părinți cele ale celor dinafară vorbesc, însă numai în cuvinte, căci între noime mare este diferența. Aceștia (Sfinții Părinți) au mintea lui Hristos, după Pavel, iar aceia, dacă nu ceva mai rău, din cugetarea omenească vorbesc”. Locul acesta este vrednic de ținut minte. El arată că deși unii dintre Sfinții Părinți au folosit o terminologie comună cu cea a filozofilor, cu toate acestea există o uriașă diferență între ei. Sfinții Părinți au mintea lui Hristos, fapt care înseamnă că au Descoperirea, în timp ce filozofii vorbesc din cugetarea lor omenească.

Spun aceasta pentru că trebuie să se sublinieze faptul că astăzi, vorbind despre imaginație, nu putem înțelege ceea ce înțeleg psihiatrii contemporani care se îndeletnicesc cu acest subiect. Există o mare diferență între cei care au experiența duhovnicească și cei care se îndeletnicesc antropocentric cu importantul subiect al imaginației. Și dacă vreodată folosim o terminologie comună, totuși înțelegem lucruri diferite.

Aș vrea să vă aduc aminte ce spune arhim. Sofronie referitor la acest subiect. Începând să studieze subiectul imaginației, în introducere subliniază următoarele: „Și acest capitol al vieții duhovnicești este extrem de fin și complex și nu cred că voi reuși să-l redau în chip satisfăcător. Deoarece tendința noastră de bază este de a expune o experiență concretă, suntem obligați să descriem simplu în linii generale conștiința și reprezentările care au dominat astăzi în cercurile ascetice ale Părinților din Athos și de care se împărtășea și însuși Bătrânul. Lăsăm la o parte teoriile psihologiei științifice moderne. Nu vom face comparație, nici critică unora sau altor teorii, ci consemnăm numai că în multe nu coincid, pentru că cele două teorii au drept temelie diferite reprezentări cosmologice și antropologice”.

Astfel, în dezvoltarea subiectului imaginației nu am încercat să fac comparație între învățătura Sfinților Părinți și cea a psihologilor contemporani referitoare la acest subiect, ci m-am străduit să descriu cum vorbesc Sfinții Părinți despre imaginație prin mijlocirea experienței contemporane care se păstrează în Biserică și este trăită de către monahii contemporani care sunt integrați în procesul terapeutic al Bisericii Ortodoxe. Iar aceasta este absolut necesar să se spună pentru că psihologii contemporani se referă mai mult la fantezie, deoarece ei cred că numai ea creează tulburări psihologice, în timp ce Sfinții Părinți, atunci când vorbesc despre imaginație, trec mai departe de această erminie. De altfel, așa cum știm, Sfinții Părinți nu se interesează numai de un echilibru psihologic, pe care îl poate perturba fantezia, ci de îndumnezeirea omului. Iar aceasta înseamnă că pentru a ajunge acolo, omul nu se eliberează numai de fantezie, ci și de însăși energia fanteziei, chiar și în lucrurile bune. Pentru că în învățătura Sfinților Părinți vedem că mintea, pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu, se eliberează cu desăvârșire de orice imagine, chiar și bună de ar fi, precum și de gândurile și cugetările ei, chiar dacă acestea sunt bune pentru dezvoltarea civilizației și a adaptării noastre în spațiul social.

De aceea nu putem vorbi aceeași limbă cu psihiatrii. Și chiar dacă vreodată coincidem în unele expresii, trebuie de observat că există o diferență abisală între sensurile fiecărui termen. Cred că este o mare lipsă de evlavie să ne străduim să tâlcuim texte patristice prin interpretarea psihologică contemporană, precum, de asemenea, este o mare nedreptate să considerăm duhovnicești cele psihologice. Atunci când vorbim despre cele duhovnicești, înțelegem mai ales înrâurirea Preasfântului Duh în inima omului. Omul duhovnicesc este acela în care se sălășluiește Preasfântul Duh, adică acela care este biserică a Sfântului Duh. Desigur, lucrarea Sfântului Duh în inima omului are consecințe și în domeniul psihologic (manifestările umane), precum, de asemenea, și absența Preasfântului Duh din inima omului are efecte înfricoșătoare în toată personalitatea omului, în așa-numitele manifestări psihologice, dar cele psihologice nu se pot identifica cu cele duhovnicești.

În tradiția ortodoxă spunem că nu există nimic asemănător între creat și necreat. Aceasta este una din învățăturile de bază ale Bisericii. În același mod, nu există nici o asemănare între cele psihologice (create) și duhovnicești (necreate). Vorbind despre cele duhovnicești, nu înțeleg ceea ce înțelege lumea, adică manifestările și lucrările minții, ci lucrarea Sfântului Duh în inima omului.

Apostolul Pavel scrie ceva care cred că este valabil mai ales în cazul pe care-l cercetăm. În Epistola I către Corinteni scrie: „Omul sufletesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”[2]. Omul sufletesc este cel lipsit de energiile Preasfântului Duh, iar omul duhovnicesc este cel care primește energiile Sfântului Duh, cel care este biserică a Sfântului Duh, și aceasta se vădește prin rugăciunea neîncetată a minții. Același Apostol vorbind despre înfiere, prezintă semnele distinctive care arată că suntem adevărați fii ai lui Dumnezeu. Scrie: „… ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”[3]. Aceasta înseamnă că Sfântul Duh lucrează în sufletul nostru și această lucrare se manifestă prin rugăciunea minții („strigând: Avva Părinte”) și aceasta vădește că suntem fii ai lui Dumnezeu. Dovada că aceasta este tâlcuirea acestui loc apostolic se vede dintr-un următor stih al aceleiași epistole, în care spune: „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”[4]. Așadar, omul duhovnicesc, cel care are Duhul Sfânt și în care lucrează rugăciunea neîncetată a minții, și care vădește că este fiu al lui Dumnezeu, acesta nu este judecat de nici un om, adică nici un om din lume nu-l poate examina, nu-l poate cerceta, ci, dimpotrivă, el îi cercetează pe toți oamenii.

Sfântul Macarie Egipteanul, tâlcuind acest cuvânt apostolic, scrie: „Unul ca acesta (adică Sfântul, omul duhovnicesc) pe toți oamenii îi judecă, potrivit celor scrise, cunoaște pe fiecare de unde (inspirându-se) vorbește, pe care (adevăruri) se întemeiază și pe ce trepte (ale desăvârșirii) se află. Însă pe el niciunul dintre oamenii, care au duhul lumii nu pot să-l cunoască şi să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaşte ca pe unul ce este asemenea lui”[5]. Nici un psiholog care-și face lucrarea în mod antropocentric nu-l poate cerceta pe omul sfânt, pentru că Sfântul se mișcă dincolo de spațiul său antropocentric. Iar acestea le scriu pentru că nu putem tâlcui și citi lucrările celor îndumnezeiți prin criterii psihologice. Și săvârșim o mare nedreptate atunci când încercăm să cercetăm și să tâlcuim învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii cu criterii psihologice și mai ales cu psihologia antropocentrică contemporană. De aceea, subliniez din nou că scriind despre imaginație și în general despre vastul subiect al Psihoterapiei Ortodoxe nu am făcut nici o comparație și confuzie a învățăturii insuflate de Dumnezeu a Sfinților Părinți cu concluziile psihologiei antropocentrice contemporane.

De altfel, dacă psihologia contemporană ar cerceta contemplațiile pe care le au Sfinții, îi va prezenta drept bolnavi psihic, ca pe cei care suferă de fantezie. Cu toate acestea este pe deplin dovedit faptul că Sfinții ajung la contemplarea lui Dumnezeu, a Îngerilor și ai altor Sfinți pentru că a premers curăția inimii și mintea s-a slobozit de orice fel de imaginație. Prin contemplații vedeau „străină vedere, străină auzire”, fără să existe lucrarea imaginației.

  1. Vorbind încă despre imaginație, trebuie să vedem două locuri de bază ale Sfinților Părinți. Unul este al Sfântului Ioan Damaschin, iar celălalt al Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Ioan Damaschin într-un loc foarte scurt face deosebire între facultatea de imaginație, imaginabil, imaginație și halucinație. Și scrie în acest sens: Facultatea de imaginaţie este o putere a sufletului iraţional. Ea lucrează prin organele simţurilor și se numeşte și percepţie. Imaginabil și perceptibil este ceea ce cade sub imaginaţie și sub simțire (percepţie), după cum vederea este însăşi puterea optică, iar vizibil ceea ce cade sub vedere, spre exemplu: o piatră sau altceva din acestea. Imaginaţia este un afect al sufletului iraţional, produs de un lucru ce cade sub imaginaţie. Halucinaţia este un afect zadarnic al sufletului iraţional, care nu are ca pricină nici un lucru ce cade sub imaginaţie. Organul puterii de imaginaţie este cavitatea anterioară a creierului”[6].

În acest text se vede că facultatea de imaginație este puterea sufletului irațional care lucrează prin simțuri, lucru care înseamnă că facultatea de imaginație lucrează atunci când lucrează organele simțurilor. Imaginabil este ceea ce cade sub imaginație și simțire (percepție), lucru care se numește și simțire. Imaginația este afectul sufletului irațional care este acționată de ceva imaginabil. Iar halucinația este ceea ce nu este pricinuită de ceva imaginabil.

Așadar, există organul care se numește facultatea de imaginație și care este puterea sufletului irațional, imaginabilul care cade sub imaginație, imaginația care este legată de simțuri și halucinația care se creează în imaginație fără participarea organelor simțurilor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie despre subiectul imaginației: „Nici în trup nu au fost zidite la început plăcerea și durerea. Nici în suflet, uitarea și neștiința, nici în minte nu s-au format și deformat chipurile faptelor, căci căderea a izvodit nașterea acestora. Așadar, cel ce scoate din trup plăcerea și durerea, înfăptuiește virtutea practică, cel ce șterge din suflet uitarea și ignoranța a împlinit după cuviință contemplarea naturală, iar cel ce-și desface mintea de multele închipuiri, acela a dobândit mistagogia teologică”.

Pentru a putea să vedem curat locul acesta al Sfântului Maxim Mărturisitorul trebuie să-l cercetăm în duhul întregii lui teologii, potrivit căreia există stadii ale vieții duhovnicești, adică filozofia practică, contemplația naturală și teologia mistică. Când omul se slobozește de plăcere și durere, atunci trăiește teologia practică. Când se slobozește de uitare și neștiință, atunci trăiește contemplația naturală, adică rugăciunea neîncetată a minții. Iar când mintea sa se slobozește de imagini și închipuiri, atunci este povățuit spre contemplația care se leagă indisolubil cu teologia. Și așa cum plăcerea și durerea, uitarea și neștiința sunt fenomene apărute după cădere, tot astfel și imaginația. Și, prin urmare, pentru ca omul să ajungă la îndumnezeire, trebuie să se slobozească de acestea. Prin această prismă și Sfântul Isaac Sirul spune că: „Și oricâte asemănări va căuta mintea să înfiripe, sunt închipuire și nu adevăr… Pricina nălucirii chipurilor este slăbiciunea și nu curăția minții”.[7]

Cercetând aceste locuri ale Sfinților Părinți, precum și alte texte asemănătoare putem spune că, deși există facultatea de imaginație ca o putere a sufletului irațional, totuși a-ți închipui și mai ales pătimaș, este rodul căderii omului și este ceea ce întinează mintea. Mintea în starea ei firească este slobozită de imaginații. Și de aceea, așa cum vom vedea în continuare, omul care după o serioasă curățire ajunge la luminarea minții și la contemplație, se slobozește cu desăvârșire de închipuiri și cu acest înțeles spunem că omul trebuie să se slobozească de închipuiri și să-și curețe cu desăvârșire mintea. Și astfel vom putea înțelege că Sfinții Părinți vorbesc despre slobozirea de imaginație, de vreme ce facultatea de a imagina, care este lucrarea sufletului irațional, se inactivează în contemplația curată.

Sursa: Cartea „ANATOLIKA”, vol. I, ediția I – 1989, pp.354-362, Sfânta Mănăstire Nașterea Maicii Domnului.

[1] Mitropolitul de acum al Navpactului și al Sfântului Vlasie.

[2] I Cor. 2, 14-15.

[3] Romani 3, 15-16.

[4] Romani 8, 26.

[5] Sf. Macarie cel Mare, Cele 50 Omilii duhovnicești, Omilia IX, cap.8.

[6] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica Ortodoxă, Cap. XVI.

[7] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Epistola IV.

Total
1
Shares
Previous Post

5 profeții CUTREMURĂTOARE despre ce ne așteaptă ÎN CURÂND!

Next Post

Tămâia, ca simbol al rugăciunii

Related Posts