Făptură nepăsătoare

Era într‑o Duminică dimineaţă, când pe un drum strâmt am văzut 50 de metri mai jos o fată mișcându‑și mâna cu putere și făcându‑mi semn să opresc.

− La Halkida, cât se poate de repede!, îmi spuse ea nervoasă.

Am pornit. Nu au trecut nici 5 minute și o aud deodată că sună de la telefonul ei mobil și lasă următorul mesaj: „Felul în care te‑ai purtat a fost oribil, așa cum faci de fiecare dată când mă alungi. Să nu îndrăznești să mă mai deranjezi vreodată… Am terminat!”.

Închide mobilul și‑mi spune nervoasă:

− Aţi văzut, doamnă, ce păţește cea care cedează mereu?

− Ce vreţi să spuneţi?

− Ascultaţi, așadar, ca să înţelegeţi: Am 37 de ani și am relaţie cu acest bărbat de cinci ani. Cinci ani de suferinţe și cedări, în care personalitatea mi‑a fost călcată în picioare. Nici nu vă închipuiţi cât noroi am mâncat. Am pierdut timp preţios din viaţa mea pentru un om care în cele din urmă s‑a dovedit a fi de nimic. Acum o să‑mi spuneţi: A trebuit să treacă cinci ani ca să iau hotărârea de a pleca? Dar, așa cum se spune, mai bine mai târziu, decât niciodată. Vedeţi, cele dulci și frumoase au durat puţin, iar apoi au început cele amare… Mai întâi am plecat de acasă și am venit să locuiesc aici în Atena, împreună cu el. Mi‑a făgăduit că vom trăi împreună pentru puţin, după care nu vom întârzia să ne căsătorim. Ca să‑ţi spun adevărul, primele trei luni au fost foarte bune, am găsit și de lucru. Însă era atât de gelos, încât m‑a oprit spunând că nu e nevoie să lucrez și că locul meu este acasă, ca să am grijă de el. În cele din urmă s‑a dovedit că voia o roabă, o infirmieră permanentă, o femeie robot, pe care să‑și descarce nervii, cu toate consecinţele ce urmau. Toate acestea au fost începutul sfârșitului, care însă nu a venit până astăzi.

Aceste două ultime cuvinte le‑a spus foarte tare și silabic. Zâmbind, a continuat:

− Mă înșela foarte des. Ieșea mereu, spunând că merge cu prietenii săi. Dar – o! ce ironie tragică – îl sunau la telefon prietenii lui și‑l căutau. În timpul nopţii suna telefonul de foarte multe ori și când auzeau vocea mea, închideau. Dar atunci când ridica el telefonul, răspundeau, iar pe mine mă trimitea sub diferite pretexte în altă cameră, ca să poată vorbi în liniște. De fiecare dată când cunoștea o femeie, mă alunga din casă cu forţa, ca să vină aceea, de care era îndrăgostit, așa cum spunea. Aceasta ţinea 10‑15 zile. Apoi venea și mă căuta plângând și rugându‑mă să mă întorc. Nu mă întrebaţi de câte ori s‑a petrecut scena aceasta. Nu vreau să‑mi amintesc.

O ascultam, dar nu știam ce să gândesc și cum să o caracterizez, victimă sau animal? De parcă mi‑ar fi citit gândul, a continuat să‑mi spună:

− Ajunsesem un animal docil în mâinile lui, care nu putea să se împotrivească, ci primea orice i se spunea, orice ar fi făcut. Și pentru toate acestea este de vină iubirea, așa cum spune și un cântec. Iubirea este oarbă; m‑a orbit și pe mine și mi‑am pierdut stăpânirea asupra mea, demnitatea mea, voinţa mea. Însă acum câteva ore paharul s‑a umplut. Mă înjura și îmi spunea iarăși să plec din casă. Iar când l‑am întrebat: Din nou începi aceleași?, mi‑a răspuns: Ţi‑am spus că mi‑e scârbă de tine. Te vreau numai atunci când nu am ceva mai bun. Hai, acum pleacă! Cară‑te de aici! Mi‑a pus în această pungă de naylon două‑trei haine de‑ale mele, le‑a aruncat pe holul blocului și m‑a împins și pe mine afară, trântindu‑mi ușa în nas. Nu mi‑a dat toate lucrurile mele, deoarece crede că mă voi întoarce din nou. S‑a ancorat de mine, fiindcă niciuna nu‑l suportă mai mult de 15 zile. Sunt singura proastă care îi rabd caracterul imoral. Însă de această dată sunt hotărâtă să nu mă mai întorc. Această relaţie s‑a terminat. De altfel, întreţineam o relaţie care în esenţă era moartă. Măcar să mă fi împotrivit de prima dată, când am simţit că mă înjosește și îmi aruncă cu noroi. Ce bine ar fi fost…

− Ceva îmi spune înlăuntrul meu că atunci când te va căuta, te vei întoarce la el.

− Imposibil!

Am vrut să o întărât, ca să nu se mai întoarcă la acela.

− Facem pariu că de îndată ce îl vei vedea, vei ceda și îl vei urma?

− Imposibil așa ceva! Nu mă mai întorc niciodată!

− Bine. Facem pariu?

− Facem!

Nu au trecut 10 zile și mă sună, zicându‑mi foarte jenată: M‑am întors la el!

Îţi meriţi soarta, fetiţo!,mi‑am zis în sinea mea. Dar, oare, pentru starea ei este de vină numai ea?

Extras din Cu taxiul pe străzile orașului– Monahia Porfiria, Editura Evanghelismos.