Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) (Matei 6, 14-21)
Pentru a înțelege, actualiza și contextualiza textul Evangheliei din această Duminică, dar și mesajul biblic al Izgonirii lui Adam din Rai, propun să plecăm de la experiența recentă a crizei umanitare care este consecință a violenței, urii și războiului. Conflictul militar din proximitatea țării noastre scoate în evidență, unilateral, dorința de stăpânire egoistă și înțelegerea greșită a ideii de proprietate. Din dorințe hegemonice, omul revendică teritorii ca fiind ale lui, când, în realitate, pământul dat spre stăpânire celor care îl locuiesc este al lui Dumnezeu. Teologic vorbind, noi toți suntem pelerini pe acest pământ, iar locuința noastră este în Împărăția lui Dumnezeu. „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine”, afirma Fericitul Augustin, punând accent tocmai pe convingerea că omul lucrează dimpreună cu Dumnezeu la mântuirea personală, în neliniștea determinată de efemeritatea acestei lumi și nesiguranța vredniciei personale (Ef. 2, 8-10; 1 Cor. 10, 12) și așteaptă în existența istorică odihna și pacea ca stare de viață veșnică proniată de binecuvântarea divină.
Adam, cel care a oscilat în grădina edenică între „a mânca” și „a nu mânca” din pomul cunoștinței binelui și a răului, este omul care mai apoi a ales să nu mai trăiască în proximitatea lui Dumnezeu și să „câștige” distanța, independența, existența „afară”. Acolo, în lumea care rodește spini și pălămidă (Fc. 3, 18-19), el trăiește nostalgia Paradisului pe care și-l reconstruiește după propriile reguli în pământul dăruit lui de Dumnezeu. Omul căzut în păcat trăiește constant frustrarea de a fi „la graniță”, împărțit între două realități, două identități, de multe ori intangibile: identitatea ontologică de cetățean al Raiului şi, totodată, noua identitate a străinului de Paradis – calitatea de cetățean al lumii noi, moderne, și „câștigarea” statutului de străin, pelerin pe acest pământ, neposedându-l niciodată pe deplin. „Sensul binecuvântat al civilizației stă în măsura în care ea e numai un mijloc în slujba desăvârșirii spirituale. Dar când omul se avântă în gigantismul prometeic să dobândească lumea, iluzia acestei desfătări nu prețuiește nimic față de sufletul pe care și-l pierduse. Căci moartea desființează într-o clipă stăpânirea noastră asupra lumii. Civilizația concepută ca scop prometeic de a reface paradisul terestru pentru propria-ți desfătare are ceva din tragedia trufiei simbolizate în povestea Turnului Babel”, afirma Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului.
Ajutorarea aproapelui, recunoştinţă faţă de Dumnezeu
Biserica este spațiu misionar al dialogului și al comuniunii, al păcii și al conviețuirii. Ea este Casă a lui Dumnezeu, zidită pe adevăr și dreptate, iubire și libertate, dar și casă pentru noi toți. În Biserică învățăm și trăim comuniunea, acceptăm diversitatea și împărțim pacea, afirmăm demnitatea umană și constituția noastră divină. Misiunea pentru pace și ajutorul dat migranților trebuie să se manifeste în Biserica noastră ca expresie a recunoștinței față de iubirea lui Dumnezeu pentru noi, cei care am fost străini ai Paradisului, dar am redevenit locuitori ai lui și fii ai lui Dumnezeu, prin Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos.
Izgonirea lui Adam din Rai este consecința faptului că el a vrut să dobândească singur, fără Dumnezeu, prin înșelare și furt viclean, cunoașterea binelui și a răului. Evanghelia de azi ne așază înainte contrastul dintre ceea ce pretindem că suntem și pretindem că avem, ca o formă a furtului de imagine și proprietate, pe de o parte, și ceea ce putem fi și putem dărui. Cuvintele Mântuitorului Hristos, păstrate de Sfântul Evanghelist Matei, sunt astăzi o soluție împotriva patimii stăpânirii fără Dumnezeu și asupririi aproapelui, Evanghelie ce poate fi sintetizată în trei cuvinte: iertare, postire și valori. Acestea sunt prezentate ca daruri și jertfe ale noastre către Dumnezeu, dar nu ca fiind din cele ale noastre, ci din ceea ce am primit cu îndestulare de la El, pe care suntem chemați să le aducem înapoi ca euharistie, mulțumire și recunoștință a noastră.
Asumarea greșelilor ne conduce spre pocăință și spre iertare: mai întâi față de noi înșine, apoi, experimentând în noi iertarea, știm și înțelegem cât este de importantă iertarea altora. Aceasta ne face liberi și ne face sufletul ușor și disponibil pentru a ne ruga.
Ceea ce numim adeseori în limbaj teologic „răstignirea propriului egoism” înțelegem ca afirmare a eu-lui în relație de comuniune cu tu-ul. Aceasta nu înseamnă crearea unui conflict cu eul autosuficient, ci tocmai depășirea oricărui conflict, cu sinele sau cu aproapele și intrarea în starea de pace, descoperire a lucrării de iubire a lui Dumnezeu. În viață nu suntem decât administratori ai bunurilor și împreună lucrători cu Dumnezeu ai virtuților. Atunci când iertăm, iertarea vine de la Dumnezeu. Prin faptul că iertăm celor care ne-au greșit, arătăm spre Dumnezeu, Cel care iartă prin noi.
Postul, manifestare a dragostei faţă de cele sfinte
Postul trebuie să pornească din dorința interioară de transformare a vieții, prin renunțarea la a săvârși păcatul și îmbogățirea în cele duhovnicești. Săvârșit în adâncul de taină al sufletului, dar reflectat la nivelul exterior prin cumpătarea în hrană și înfățișarea fizică, postul trebuie să fie discret, încât să nu atragă atenția asupra persoanei, ci asupra virtuții, ca lucrare a lui Dumnezeu în noi.
„Cel care săvârșește ceva cu gândul de a avea plată aici, în lume”, afirmă Fericitul Augustin, „acela are inima pe pământ. Cum poate fi o inimă curată, cât timp se tăvălește în noroi? Pe de altă parte, dacă ar fi ațintită la cer, ar fi curată, căci tot ceea este ceresc este neîntinat”. Postul este, așadar, o șansă de a aduna comori duhovnicești. Acesta este timpul pentru a chivernisi virtuțile noastre, roade ale Duhului Sfânt, în cufărul pe care ni-l pregătim pentru călătoria noastră spre Împărăția Cerurilor, după cum ne încredințează Părintele Ilie Cleopa: „Omul e pelerin, călător pe acest pământ. Dar lumina pe care o adună în traista sufletului său rămâne pentru veșnicie”.
Păcatul apare ca dorință de a-l domina pe celălalt și a impune aceluia egoista superioritate a vieții sale. Dar tocmai iertarea și postul sunt cele care conduc pe om spre dezrobirea din lanțurile patimilor posesive, ale dorinței de stăpânire prin putere și autoritate egoistă, spre eliberarea de lăcomia după bunurile materiale, pentru a arăta iubire față de Dumnezeu și de semeni.
Experiența în istorie a păcii ca șalom a lui Dumnezeu, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este retrăirea stării paradisiace de liniște sufletească, armonie, bună înțelegere, odihnă sfântă și tihnă creatoare – precum aluatul este pus la dospit spre a deveni pâine. Neascultarea adamică ne este mărturie că expulzarea din paradisul istoric al păcii aduce violența, criza, revolta ce pot fi înlăturate doar prin puterea unui „Dumnezeu Tare, Biruitor”, ca „Domn al păcii”, Pruncul Salvator anunțat de profetul Isaia și Care aduce „slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 14).
O lume fără iertare, post și comori ale sufletului este una a omului care s-a izgonit pe sine de la fața lui Dumnezeu și care a izgonit pe Dumnezeu din „raiul” virtual al propriilor închipuiri despre cunoașterea binelui și a răului, despre ceea ce este viața. De aceea, Evanghelia de astăzi este invitația de a merge împreună, în stare de iertare și post, pe drumul Golgotei, spre Sfânta Cruce a Pătimirii lui Hristos Domnul. Avem înainte un timp sfânt, în care trebuie să renunțăm la a ne scuza pe noi și a acuza pe alții, să respingem patima dominației și a stăpânirii asupra altora, patima slavei deșarte și a supraevaluării de sine, să biruim lăcomia dobândirii de bunuri. Postul este un front duhovnicesc, în care, așa cum spune Apostolul azi, „ne îmbrăcăm cu armele luminii”, ne îmbrăcăm „în Domnul Iisus Hristos”, pentru ca „să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă”, pentru ca „grija de trup să nu o facem spre pofte” (Rm. 13, 11-14). „Împacă-te cu Dumnezeu şi cazi la pace! Atunci bine va fi de tine!”, ne îndeamnă textul Iov 22, 21, întrucât „fericiţi sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).
Pr. lect. dr. Cătălin Vatamanu
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
