O, Iubire, Iubire dumnezeiască!

O, Iubire, Iubire dumnezeiască, a cărei pace nu are hotar!

O, Iubire, dumnezeiască Iubire, Care pentru om ai creat lumea cea nevăzută și cea văzută, în care toate cântă, toate slavoslovesc, toate laudă zi și noapte, pretutindeni și neîncetat prezența Ta cea nevăzută, dar în același timp dulce și dătătoare de bucurie! Prin liniștea, tăcerea, frumusețea, mireasma și tainica lor doxologie toate laudă înțelepciunea Ta cea neajunsă, dragostea Ta cea necuprinsă și milostivirea Ta cea negrăită.

O, doxologie dulce, plăcută, tainică, adusă lui Dumnezeu de către făpturile Lui!

O, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, deschide-mi ochii sufletului ca să pot vedea și eu măreția creației Tale! Deschide-mi urechile sufletului ca să pot auzi și eu această psalmodie adusă Ție!

O, Iubire, dumnezeiască Iubire, Care ne-ai dat în dar Tainele Tale! În dar ne-ai dat harul în Taina Botezului, în dar ne-ai dat Mirungerea, în dar ne-ai dat Trupul și Sângele Tău cel Sfânt, în dar ne-ai dat și Raiul.

O, Iubire, dumnezeiască Iubire, Care pentru om ai lăsat cerul și ai venit pe pământ, ai purtat cununa de spini și Te-ai răstignit sus pe Cruce.

O, Iubire, dumnezeiască Iubire, Care aștepți să venim lângă Tine, Care nesuferind să fii departe de noi, vii înlăuntrul nostru și Te arăți în chip diferit fiecăruia dintre noi, lăsându-Te văzut, pipăit, jertfit, mâncat și băut.

O, Iubire, dumnezeiască Iubire, lasă-mă să mă apropii de Tine și să gust puțin din dragostea Ta, care arde înlăuntrul meu și nu mă lăsa să mă liniștesc și să-mi potolesc setea.

“Și mi s-a făcut pomenirea lui Dumnezeu, foc arzător în inima mea și a intrat până la oasele mele”.

O, sete, sete, dulcea mea sete! Când mi-o voi potoli oare? Căci cu cât beau, cu atât mai mult însetez de Tine, și nu pot să mă satur de Tine și să-mi potolesc setea, ci tot mai mult mă ard de sete.

O, Iubire, dumnezeiască Iubire, din Care oricât de mult aș dori să gust și să mă satur, cu atât mai mult văd că flămânzesc de Tine. Și oricât de mult m-aș apropia de Tine, văd că mă aflu tot mai departe de Tine.

“Cei ce mă mănâncă pe mine iar vor flămânzi, și cei ce mă vor bea pe mine, iarăși vor înseta” (Înț. Sirah 24, 23).

O, Iubire, dumnezeiască Iubire, Care pentru noi oamenii ai strigat și neîncetat strigi:
“Eu sunt Lumina lumii…” (In. 8, 12) și: “Eu, Lumină am venit în lume…” (In. 12, 46).

O, Lumină, Lumină mai înainte de veci, prea dulcea mea Lumină, preadulcea mea Lumină, luminează și întunericul meu. Risipește, Lumina mea, nesimţirea și orbirea mea.

O, Lumină, Lumină, când Te voi vedea iarăși? Vino, Lumină, Lumină a sufletului meu, căci nu mai pot răbda!

O, suflete al meu, suflete al meu, până când vei avea ochii tăi închiși, pe care eu ți i-am închis cu această neascultare a mea?

O, suflete al meu, suflete al meu, cât de mult te-am nedreptățit! Pentru aceasta plâng cu lacrimi amare ca un alt Petru, atunci când îmi aduc aminte.

Dar vino și tu către Lumină, chiar dacă eşti orb, iar Aceasta, Lumina, îți va deschide ochii și Îl vei vedea și vei striga ca un alt Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu !” (In. 20, 28).

O, veșnicule Adevăr.

Iertați-mă pe mine cel ce am vorbit ca un fără de minte.

Fragment din cartea Starețul Efrem Katunakiotul, de Ieromonahul Iosif Aghioritul, ce a apărut la Editura Evanghelismos.