Fără rugăciune și nevoință nu ne putem mântui

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Cuviosului Ioan Scărarul)

Astăzi, Sfânta Biserică ne pune înainte două mari învă­țături: una izvorâtă din Evanghelia vindecării fiului lunatic și alta din viața și scrierile Sfântului Ioan Scărarul, marele Părinte al isihiei și al urcușului duhovnicesc. Deși între ele pare să nu existe o legătură vădită, în adâncul înțelegerii duhovnicești vedem că amândouă ne învață aceeași cale: lupta împotriva întunericului din noi prin credință, prin post, prin rugăciune și prin urcușul necontenit spre Dumnezeu.

Mântuitorul coboară astăzi de pe Muntele Schimbării la Față, unde slava Lui a fost descoperită Ucenicilor, și se întâlnește cu un tată copleșit de suferință, care I se aruncă înainte strigând: „Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău!” (Matei 17, 15). Iar Hristos, cu glas dureros, mustră: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?” (Matei 17, 17).

Să luăm aminte la aceste cuvinte! Nu sunt doar pentru cei de atunci, ci pentru fiecare dintre noi. Pentru că de câte ori nu pățim asemenea acestui tată, venind cu necazurile noastre îna­intea lui Dumnezeu, dar fără credința tare care să facă minuni? Sfântul Grigorie Palamas spune: „Dumnezeu Se dăruiește în întregime celui care se leapădă în întregime de sine” (Filocalia, vol. 7). Dar noi? Ne lepădăm de noi înșine, de voia noastră, de îndoiala noastră? Ne predăm lui Hristos cu toată inima sau doar cu jumătate, păstrând în noi frica de a pierde ce este lumesc?

A crede cu toată ființa

Ucenicii, neputând să vindece copilul, Îl întreabă pe Mântuitorul cu smerenie: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?”. Și Domnul le răspunde: „Din pricina puținei voastre credințe” (Matei 17, 20). Aici este cheia vieții duhovnicești: nu este vorba doar de a crede că Dumnezeu există, ci de a crede cu toată ființa că El lucrează și că nimic nu este cu neputință pentru El. Dar această credință se câștigă prin nevoință. Și Domnul adaugă: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 21).

De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune: „Rugăciunea este cea care pătrunde cerurile și scoate sufletul din ghearele diavolului” (Cuvinte ascetice). Iar Sfântul Ioan Scărarul întărește: „Postul este arma cea mai tare împotriva patimilor, căci omoară plăcerea și dă viață sufletului” (Scara, Cuv. 14). Dar oare noi cum postim? Ne oprim doar de la hrană sau ne oprim și de la răutate, de la judecată, de la clevetire, de la vorbele deșarte?

De aceea, Biserica îl pome­nește astăzi pe Sfântul Ioan Scărarul, cel care a lăsat Bisericii această carte a urcușului duhovnicesc, Scara, în care ne învață cum putem să ne apropiem de Dumnezeu. Cuviosul mărtu­risește că „nimeni nu poate urca această scară dacă nu se leapădă mai întâi de lume și de iubirea de sine” (Scara, Cuv. 1). Iar în alt loc ne îndeamnă: „Începutul urcușului spre Dumnezeu este frica de iad și sfârșitul lui este dragostea desăvârșită” (Scara, Cuv. 30).

Această scară are multe trepte, dar una dintre cele mai grele este cea a smereniei. Sfântul Ioan ne învață: „Smerenia este haină dumnezeiască, pe care, îmbrăcând-o, omul se face asemenea lui Hristos” (Scara, Cuv. 25). Și oare cum am putea să ne arătăm îna­intea lui Dumnezeu fără această haină de nuntă a smereniei? Cuviosul Paisie Aghioritul spunea fiilor să du­hovnicești: „Dumnezeu Se dă­ruiește în întregime celui care își leapădă în întregime mândria” (Cuvinte duhovnicești). De aceea, trebuie să ne cercetăm inimile: avem în noi această smerenie sau ne lăsăm furați de gânduri de slavă deșartă, de mândrie, de dorința de a fi cineva înaintea oamenilor?

Un alt Sfânt aghiorit contemporan, Porfirie Kapsokalivitul, ne sfătuiește: „În fiecare zi să Îi cerem lui Hristos să ne învețe să Îl iubim. Aceasta este singura lucrare care ne schimbă și ne mântuiește” (Ne vorbește Părintele Porfirie). Dar această iubire nu poate crește într-o inimă împietrită. Trebuie să o lucrăm prin nevoință, prin răbdare, prin osteneală.

Sufletul lipsit de rugăciune slăbește și se îmbolnăvește

Vedem că și Evanghelia zilei și Sfântul Ioan Scărarul ne vorbesc într-un cuget despre același lucru: fără post, fără rugăciune și fără nevoință, nu ne putem mântui și desăvârși. Dacă trupul flămând tânjește după hrană, sufletul lipsit de rugăciune slăbește și se îmbolnăvește.

Sfântul Siluan Athonitul spune: „Cel ce nu se nevoiește cu toată puterea, acela niciodată nu va ajunge la pace” (Între iadul deznădejdii și iadul smereniei). De aceea, postul nu este doar un exercițiu de voință, ci este mijlocul prin care sufletul se curăță, prin care patimile sunt arse, prin care mintea se limpezește. Sfântul Efrem Sirul spune despre post că „este aripa rugăciunii”.

Așadar, înțelegem că mântuirea nu este o stare pasivă, ci un efort necontenit al sufletului de a se curăța și de a se învrednici de lumina dumnezeiască. Tot Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă pe fiecare: „Nu nădăjdui să urci la cer fără lacrimi. Căci scara cerească începe din văile plângerii” (Scara, Cuv. 7). De aceea, fiecare nevoință, fiecare luptă împotriva păcatului este un pas spre Dumnezeu. Dar, vai, cât de ușor ne poticnim și cât de lesne căutăm scuze pentru slăbiciunile noastre! Lenevia, nepăsarea, amânarea pocăinței sunt urzeli ale celui rău, care vrea să ne țină departe de har. „Nu spune: voi începe mâine. Căci ziua de mâine nu este a ta”, ne avertizează Sfântul Efrem Sirul.

Rugăciunea care străpunge Cerurile

Să ne uităm la pilda tatălui din Evanghelie: el nu a venit la Hristos cu justificări, nici cu scuze, ci cu o strigare disperată: „Cred! Ajută-mă”. Aceasta este rugăciunea care străpunge Cerurile, rugăciunea care zdrobește inima și o așază în fața milostivirii dum­nezeiești. Cuviosul Paisie Aghioritul, vorbind despre rugăciune în scrierile sale, ne oferă un sfat neprețuit: „Dacă vrei să fii auzit de Dumnezeu, nu te ruga doar cu mintea, ci cu lacrimi, căci lacrimile spală păcatele și topesc împietrirea inimii” (Cuvinte duhovnicești).

Când urcăm scara virtuților, să nu uităm că primul pas este smerenia. Dacă vrem să biruim patimile, trebuie să începem prin a le recunoaște, prin a ne vedea neputințele și a cere ajutor de la Hristos. De aceea, în această duminică, să ne cercetăm sufletele: câte din patimile noastre le-am mărturisit cu adevărat? Câte dintre ele le-am lăsat să crească, hrănindu-le cu nepăsare? „Un gând rău îngăduit în inimă este ca un cărbune aprins ascuns sub cenușă – la vreme potrivită va izbucni și va pârjoli totul”, ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Să simțim foamea sufletului după Dumnezeu

Să nu lăsăm acest post să treacă fără folos! Să nu ne înfrânăm doar de la cele trupești, ci să simțim foamea sufletului după Dumnezeu. Să învățăm a ne ruga cu smerenie, precum tatăl fiului lunatic, și să strigăm cu toată puterea lăuntrică: „Cred, Doamne! Ajută necre­dinței mele!” (Marcu 9, 24). Aceasta este taina po­căinței: să recunoaștem că avem nevoie de Dumnezeu. Atunci El ne va întinde mâna Sa milostivă și ne va ridica din starea de cădere în care ne aflăm.

Să ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne învețe a urca spre cer. Să ne apropiem cu smerenie de Sfântul Potir, spovedindu-ne păcatele și primind harul mântuirii. Iar la capătul acestui post, să ne învrednicim de lumina Învierii, ca niște fii ai luminii, ca niște oameni care au învățat să urce scara duhovnicească a Împărăției cu nădejde și multă bucurie. Să punem început bun, să ne curățim prin rugăciune și post și, astfel, sufletele noastre vor deveni locaș și vas ales al harului dumnezeiesc.

† Nectarie de Bogdania, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului 

Sursa: http://ziarullumina.ro.