Fariseismul… vameșului

Pr. Teodosie,

parohul Bisericii Sf. Ioan Gură de Aur – Preveza

„Dumnezeul meu, iartă-ne pe noi, păcătoșii, care nu suntem nici farisei, nici vameși, ci un amestec necinstit din amândouă”.

Aceste stihuri din poezia lui Kety Xioteli sunt ca niște săgeți bine îndreptate și trase împotriva noastră, a oamenilor contemporani. Nici creștini, nici necreștini. Nici virtuoși, nici păcătoși. Nici farisei cum trebuie nu suntem, dar nici vameși. Ci suntem copiii epocii noastre: Da la toate, nimic în faptă. Responsabilitate pentru nimic, drepturi la toate. Osteneală pentru niciun lucru, desfătare de toate.

Atunci, în vremea Sa, Hristos a spus parabola fariseului și vameșului „către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi”[1], ne precizează de mai înainte evanghelistul Luca. Astăzi așa ceva, adică evlavia, nu numai că nu este pricină de diferențiere, ci, pentru cei mai mulți oameni, constituie o „ocară ciudată” sau posibilitatea să-i „acuze” că au legături cu Biserica și, așadar, sunt… „habotnici”.

Atunci idealul societății era fariseul. Astăzi este vameșul. Atunci omul se fălea pentru că respecta voia lui Dumnezeu. Astăzi omul se laudă pentru încălcarea voii lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu rânduia viața oamenilor. Astăzi fiecare devine dumnezeul vieții sale și „strigă” că nu are nevoie de Dumnezeu. Conștient sau inconștient, oamenii nu se mai primejduiesc de egoismul fariseului, ci de… fariseismul vameșului. Astăzi omul se laudă pentru păcatele sale. Păcatul îi este definirea libertății și, intrând într-o concurență rațională cu Dumnezeu, și-a închipuit, ticălosul, că aceasta este calea care îl va face fericit.

Fiecare inimă omenească caută fericirea. Unii o caută împreună cu Dumnezeu. Alții însă fără El și departe de El. Hristos descrie în parabolă primejdiile călătoriei atât împreună cu Dumnezeu, cât și departe de El.

1. Cel care este aproape de Dumnezeu, de multe ori încurcă virtutea și o face scop în loc de mijloc. Adică „Îl pierde din ochi” pe Dumnezeu și ia aminte la drum și rămâne pe el, în loc să meargă după El. În loc să se uite la portul către care se îndreaptă, „cască gura” în corabia cu care călătorește și se mai și fălește pentru aceasta. Uită proverbul înțelept care spune: Dacă pierzi portul către care te îndrepți, niciun vânt nu-ți va fi prielnic.

Hristos este Adevărul. Împlinirea voii Lui este modul prin care se adeverește viața noastră. Este medicamentul prin care se vindecă. Este lumina care îți trebuie ca să-L întâlnești. A nu fi răpitor, a nu fi desfrânat, a nu nedreptăți, a nu invidia, a posti și a te ruga, constituie calea și modul adeveririi vieții mele și a asemănării ei cu cea a lui Hristos. Nu este o auto-recunoaște a meritelor proprii și a calității lor, nici pentru noi, nici pentru ochii altora. Nu „lustruiesc” statuia de bronz a egoismului nostru, ca să fie strălucitor în ochii celorlalți. De altfel, creștinii dărâmă statuile, pentru că nu acceptă să se închine la nimeni altul, decât numai lui Hristos. Nici la ei înșiși.

2. Cel care este departe de Dumnezeu, așa cum este să zicem vameșul contemporan, nu are nicio legătură cu vameșul de atunci. Cel de astăzi se laudă că este nedrept și desfrânat. În mod deosebit, cel cu a doua însușire, consideră aceasta un confort contemporan și deșteptăciune. „Dorințele sale nu pot să aștepte”. Este omul… ocaziilor. „Trăiește momentul” a auzit ca propunere de mod de viață și, firește, „răpește ziua”. Răpirea este deja o manieră sistematică. Este un fapt „ conform legii”, care nu ne mai preocupă dacă este și moral. Este „limba” pieței în care el acționează. Așadar, nu consideră ceva folositor „să meargă cu Crucea în mână”. De altfel, așa cum spune, i-am avut și pe acești… creștini fățarnici. Nu-i nimic, deși nu împlinesc nimic din voia lui Dumnezeu, însă sunt… sincer.

Într-una din aceste două stări bolnăvicioase – pe de-o parte religiozitatea bolnavă, iar pe de alta cinica netemere de Dumnezeu – sunt chemați oamenii de astăzi să se posteze. Este greu să vezi calitatea vieții, care există în accepțiunea sănătoasă, când te afli în spatele religiozității bolnave. Și este la fel de greu să ieși din comoditatea egoismului cinic, care spune: eu sunt dumnezeul vieții mele. Mai demult aceasta o spuneau scriitori exagerând, astăzi însă o „mestecă” orice copil neghiob.

3. Vine Hristos și, ca un Doctor bun, care Se interesează de bolnavii Săi, vrea să ne învețe care este lucrul corect și sănătos și în ce fel se izbutește. Vrea să ne propună virtuțile fariseului și cugetarea vameșului. Fariseul face greșeala în evaluarea virtuților, de fapt își bate joc de ele, și le face nedorite pentru oameni. Și vameșul face greșeala în modul vieții sale, însă vede aceasta și o recunoaște. Cât privește faptele și cuvintele noastre, pe Hristos Îl preocupă faptele. Însă în aranjarea sufletească a fiecăruia dintre noi, vizavi de fapte și cuvinte, Îl preocupă mărturisirea noastră, care este atât de importantă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.

Adică El vrea de la noi faptele fariseului și cugetarea vameșului. Vrea ca atunci când facem ceva bun, să-l evaluăm corect. Iar atunci când nu facem ceva bun, vrea ca să nu ne strâmbăm sufletul și să apărăm fapta noastră, ci să ne recunoaștem greșeala. Vrea ceea ce a învățat fericitul nostru Părinte Meletie: „Creștinii să nu se compare pe ei înșiși cu aproapele, ci cu Cerul”.

Așadar, smerenia nu este ticăloșia exprimată în cuvinte sau două cuvinte de disprețuire de sine, ci smerenia este virtutea sufletească care ține în strânsă legătură toată lumea sufletească a omului. Smerenia este puterea prin care poți să-ți asumi și cele pentru care nu ești răspunzător. Smerenia este adevărata cunoaștere de sine și conștiința măsurii noastre. Smerenia este singura cale și mod de a-L afla pe Dumnezeu, după ce mai întâi va trebui să pierdem marea idee pe care o avem despre noi înșine și să curățim înaintea noastră locul de idolii pe care i-am făcut, astfel încât să putem vedea Fața lui Dumnezeu.

Atunci El ne „va înălța” până la Sine, nu ca să fim deasupra fraților noștri, ci să putem, sporind, să luăm în spate pe frații noștri, iar nu să-i lepădăm „ca și acest…”[2].

[1] Luca 18, 9.

[2] Luca 18, 11.