Se povestește că o femeie era foarte bolnavă și avea nevoie urgentă de un medicament. Era departe de orice farmacie și era iarnă. Farmacia era în satul vecin. Avea o fetiță de vârstă școlară și nu avea altceva de făcut decât s-o trimită pe fetiță să meargă până la farmacie să ceară picăturile de care avea nevoie. Fetița se încumetă să plece. Ajunse la farmacist și acesta, care știa boala femeii, îi dete fetiței o sticluță cu picături. Fetița plecă în fugă.
După câteva clipe, farmacistul, bătrân și cu vederea slabă, controlă mai atent locul de unde luase sticluța. Constată că în loc să-i dea medicamentul pentru boala de inimă a femeii, îi dăduse o sticluță cu otravă. Pe fetiță n-o mai putea ajunge.
Căzu în genunchi și se rugă. Ceru doar un singur lucru: „Doamne, fă o minune! Să nu ajungă fetița acasă!“
Cererea lui era dreaptă și fu puternică. Încă aflându-se în rugăciune, auzi ușa deschizându-se și o văzu pe fetiță intrând în farmacie:
– Domnule, alergând, am căzut și am spart sticluța. Iertați-mă, dar dați-mi altă sticluță. Altfel, mama va muri!
Fetița plângea, zdrobită de părere de rău. Farmacistul începu să plângă de bucurie și emoție. El mulțumi lui Dumnezeu. Era în afară de orice îndoială că i se răspunsese la rugăciunea lui.
Extras din Tâlcuri noi la texte vechi – Mitropolitul Antonie Plămădeală.
