Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. Căci această cunoştinţă i se face temelie şi rădăcină şi început a toată bunătatea. Căci când află cineva şi simte cu adevărat neputinţa sa, îşi strânge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoştinţa şi-şi adună comoara sub pază. Dar nimeni nu-şi poate simţi slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puţin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, asemuind slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaşte mărimea Acestuia. Şi iarăşi, cînd va vedea mulţimea meşteşugirilor lui şi paza şi înfrânarea sa, şi acoperământul şi îngrădirea sufletului său, prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine şi n-a dobândit-o şi vede că inima lui nu are linişte din partea fricii şi tremuratului, va înţelege şi va cunoaşte că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie prin frica ce o apasă şi o războieşte înăuntru, că-i lipseşte cineva. Şi de aceea inima se mustră pe sine, neputându-se sălăşlui întru încredere.
Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice, cel ce mântuieşte. Iar cînd cineva cunoaşte că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni şi cu cât le înmulţeşte pe acestea, cu atât se smereşte mai mult în inima sa. Căci nimeni, rugându-se şi cerând, nu poate să nu se smerească. Iar «inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 19). Deci pînă nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Căci smerenia adună inima. Iar cînd omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea. Iar când omul simte ajutorul dumnezeiesc, că e de faţă ajutându-l, inima lui se umple îndată de credinţă şi înţelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găseşte ajutor şi izvor de mântuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi sprijin celor slabi şi acoperământ în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor şi, simplu grăind, că toată mulţimea acestor bunătăţi îşi află intrarea în el prin rugăciune. Şi de aceea se desfătează de acum în rugăciunea credinţei.
Iar inima lui se luminează de încredere şi nu mai rămîne în împietrirea de mai înainte şi în simpla grăire a gurii. Şi când le cunoaşte acestea astfel, dobândeşte rugăciunea în suflet ca pe o comoară. Şi de multă veselie, chipul rugăciunii lui se schimbă în glas de mulţumire. Acesta este înţelesul cuvîntului spus de cel ce a rânduit fiecăruia dintre lucruri chipul lui, că «rugăciunea este o bucurie ce înalţă mulţumiri». Iar prin aceasta a dat să se înţeleagă rugăciunea care se săvârşeşte întru cunoştinţa lui Dumnezeu, adică cea trimisă de Dumnezeu. Căci atunci nu se mai roagă omul cu osteneală şi cu trudă, cum se face cealaltă rugăciune dinainte de a se simţi harul acesteia, ci cu bucuria inimii şi cu răpirea din care izvorăsc neîncetat mişcările de mulţumire, şi cu negrăite îngenuncheri; şi de mărimea mişcării lui întru cunoştinţă şi de uimirea ce i-o pricinuie harul lui Dumnezeu, îşi înalţă deodată glasul lui lăudându-L şi preamărindu-L pe El şi, înălţându-I mulţumire şi uimindu-se foarte, îşi mişcă limba.
De a ajuns cineva aici cu adevărat şi nu cu închipuirea, a luat la cunoştinţă multe semne ale acestei stări din sine şi a cunoscut multe bunătăţi deosebite pentru multa cercare a lui. Înţelege ce zice şi nu se împotriveşte. De aceea încetează acum să se mai gândească la cele deşarte şi stăruie lângă Dumnezeu prin rugăciune neîncetată, temându-se ca nu cumva să se lipsească de mulţimea ajutorului lui Dumnezeu.
Toate aceste bunătăţi se nasc în om din aceea că îşi cunoaşte slăbiciunea sa. Căci din multa dorinţă a ajutorului lui Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu stăruind în rugăciune. Şi cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu prin voinţa lui, cu atât se apropie şi Dumnezeu de el cu darurile Sale şi nu va ridica de la el harul Său, datorită marii lui smerenii. Căci ca şi văduva, strigă neîncetat către Judecător să i se scoată dreptatea lui de la potrivnicul. De aceea îndrumătorul Dumnezeu opreşte harurile de la om, ca aceasta să i se facă pricină de a se apropia de El şi prin simţirea trebuinţei sale să stăruie pe lîngă Cel din care izvorăsc cele de folos. Şi pe care dintre cereri i le împlineşte lui mai repede? Pe acelea fără de care nu se poate cineva mântui; pe celelalte le opreşte încă de la el.
Şi în unele împrejurări depărtează şi alungă arşiţa vrăjmaşului de la om, în altele lasă să fie ispitit, ca să i se facă această ispitire pricină de apropiere de Dumnezeu, precum am spus mai înainte. Şi ca să înveţe şi să aibă cercarea ispitelor. Aşa spune cuvântul Scripturii: «Domnul a lăsat popoare multe şi nu le-a pierdut şi nu le-a predat pe ele în mâinile lui Iisus, fiul lui Navi, ca să ispitească prin ele pe fiii lui Israel şi să fie povăţuite minţile fiilor lui Israel şi să înveţe războiul» (Jud., 3, 1—2). Căci dreptul care nu-şi cunoaşte slăbiciunea sa stă pe muchie de cuţit şi niciodată nu-i departe de cădere, nici de leul pierzător, adică de diavolul mândriei. Şi cel ce nu-şi cunoaşte slăbiciunea sa e lipsit de smerenie. Iar cel lipsit de aceasta e lipsit şi de desăvârşire. Şi cel lipsit de aceasta e pururea înfricat. Pentru că cetatea lui nu e întemeiată pe stâlpi de fier şi nu e înconjurată cu cercuri de aramă, adică nu e întemeiată pe smerenie. Iar smerenie nu poate dobândi cineva, decât prin acele feluri ale ei, prin care se face inima smerită şi se nimicesc gândurile părerii de sine. De aceea de multe ori află vrăjmaşul pricină să abată pe om. Căci fără smerenie nu se poate desăvârşi lucrul omului. Şi nu s-a pus pe scrisoarea liberării lui pecetea Duhului, ci e mai degrabă încă rob; şi lucrul lui e făcut de frică. Căci nu îndreptează cineva lucrul lui fără smerenie şi nu învaţă decât prin încercări. Şi fără încercare nu cunoaşte smerenia.
De aceea aduce Domnul peste sfinţi pricini de smerenie şi de zdrobire a inimii şi de rugăciune îndurerată, ca cei ce-L iubesc să se apropie de El. Şi de multe ori îi înfricoşează cu patimile firii şi cu alunecările în gânduri urâte şi spurcate. Iar uneori, cu boli şi neputinţe trupeşti; şi alteori, cu sărăcie, cu lipsa celor neaparat de trebuinţă. Şi uneori, cu durerile unei frici cumplite şi cu părăsirea şi cu războiul arătat al diavolului, prin care obişnuieşte să-i înspăimânte. Iar alteori, prin felurite lucruri înspăimântătoare. Şi toate acestea li se întâmplă ca să aibă pricini de a se smeri şi ca să nu cadă în somnul trândăviei, fie din pricina unor lucruri faţă de care cel ce se nevoieşte e slab, fie pentru trezirea fricii de cele viitoare.
Drept aceea, încercările sunt neapărat folositoare oamenilor. Nu spun că omul ar trebui să se moleşească de bunăvoie prin gândurile urâte, ca să i se facă pricină de smerenie prin amintirea lor, nici ca să se străduiască să intre în alte încercări; ci că, lucrând binele, trebuie să vegheze în tot timpul şi să-şi păzească sufletul şi să cugete că e creat şi de aceea, uşor la cădere. Căci fiecare, fiind creat, are nevoie de puterea lui Dumnezeu, care să-l ajute. Şi tot cel ce are nevoie de ajutorul altcuiva arată o slăbiciune naturală. Iar tot cel ce-şi cunoaşte slăbiciunea lui se roagă neapărat să ajungă smerit, ca să-şi împlinească trebuinţa lui prin cel ce poate să-l ajute. Căci dacă şi-ar fi ştiut şi şi-ar fi văzut de la început neputinţa lui, nu s-ar fi lenevit. Şi dacă nu s-ar fi lenevit, n-ar fi adormit şi n-ar fi fost predat în mâinile celor ce-l necăjesc, ca să-l deştepte.
Drept aceea, se cuvine celui ce umblă în calea lui Dumnezeu să-I mulţumească pentru toate cele ce vin asupra lui şi să-şi învinovăţească şi să-şi ocărască sufletul său şi să ştie că nu ar fi fost lăsat de Purtătorul de grijă, dacă nu s-ar fi lenevit; a fost lăsat, ca să fie deşteptată cugetarea lui; a fost lăsat, pentru că s-a mândrit şi ca să nu se zăpăcească din pricina aceasta, nici să iasă din stadionul luptei, nici să nu o poarte pe aceasta fără să se învinovăţească; şi ca să nu se facă prin aceasta răul lui îndoit. Pentru că nu este nedreptate la Dumnezeu, din Care izvorăşte dreptatea. Să nu fie! Lui, fie slava în veci! Amin.
Sf. Isaac Sirul– Cuvântul XXI “Ce anume ajută pe om să se apropie de Dumnezeu în inima lui. Care este adevărata pricină care-i dă în chip ascuns acest ajutor şi care este iarăşi pricina care duce pe om la smerenie“- Filocalia, Volumul X, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
