Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la Hârlau, în 26 octombrie 1909. A urmat cursurile Institutului Teologic „Veniamin Costachi” din Iaşi şi, ulterior, cursurile Facultătii de Istorie. Biografia sa comportă puţine evenimente în libertate: o călătorie de studii la Ierusalim şi participarea în echipele de cercetare ale lui Dimitrie Gusti. Hirotonit preot în 1938, ia parte la campania de eliberare a Basarabiei. Cade prizonier la sovietici, de unde reuşeşte să se întoarcă abia în 1948. Reîntors în ţară, a urmat martirajul românesc: Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea în Bărăgan (1956-1958), din nou Aiud (1958-1964).” (Hotarul cu cetăţi via Blog In Memoriam)
Părintele Bejan sau fericirea închisorii
de Daniela Cârlea Şontică
Ultimul din familia sa de răzeşi, Părintele Dimitrie Bejan din Hârlău a dus la Academia Română pergamentul pe care Ştefan cel Mare semnase libertatea înaintaşilor săi. Poate din acel document de preţ el şi-a luat puterea de a fi liber chiar şi în temniţe. Nu doar liber, ci de-a dreptul fericit.
Dimitrie Bejan (1909-1995) a fost singurul băiat al unei familii cu şase copii. Îşi amintea că tatăl său chema străini de pe drum şi îi punea la masă, iar mama lui se ruga foarte frumos. După ce a absolvit cursurile Seminarului Teologic din Iaşi a făcut Facultăţile de Teologie şi Istorie din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nicolae Iorga. După ce a trecut prin război, prizonierat şi puşcăriile comuniste, a fost preot la Ghindăoani. Veneau şi câte o mie de oameni la slujbele lui. Pentru că nu era voie să facă propagandă religioasă, iar el predica liber în Biserică, a fost judecat de un consiliu bisericesc, luându-i-se dreptul de a sluji.
A avut domiciliu forţat până la căderea regimului comunist. Deşi era urmărit permanent de un securist, oamenii veneau la el în continuare.
RĂZBOI, LAGĂR, TEMNIŢĂ
Din 1940 a fost hirotonit, dar pentru că era război a fost trimis pe front ca preot militar. A ajuns cu frontul până la Stalingrad. Acolo a căzut prizonier în 1942 împreună cu alţi 17.000 de români, unde a rămas până în 1948. În cartea de mărturii “Bucuriile suferinţei”, Părintele povesteşte lucruri înfricoşătoare despre viaţa în prizonierat. De foame, prizonierii îşi puneau pe foc centurile şi bocancii şi le mâncau.
Pe unde ajungeau, ruşii îi primeau bine, deşi erau foarte săraci. Erau dornici să vadă un preot, îl rugau pe Părinte să îi boteze. Mergeau la râu şi se botezau în grupuri mari. “În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă. (…) Eram dotaţi cu Altar portabil, o măsuţă cu vasele de slujbă, antimis, o pâine soldăţească şi cărţi de strană. (…) Odată, la un Paşti, într-o zi am împărtăşit un regiment întreg în Basarabia, într-un sat răzeşesc.
Erau 3.600 de oameni. Toţi, cu colonelul în frunte, până la ultimul soldat.” Despre chinurile din Siberia a povestit Părintele în volumul “Viforniţa cea mare”: “Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte, alţi patru la ţepuşe; o sută, două sute de sănii – poate mai multe şi-n jur escorta şi câinii lupi. Legaţi cu odgoane încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată până sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fieacre zi fără repaos. (…) şi asta în fiecare iarnă; un an, doi, trei, patru…”.
Paradoxal, Părintele Bejan nu a considerat acei ani din viaţa sa un iad: “Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales când suferi pe nedrept”. Dar anul 1948, după întoarcerea în România, nu a însemnat libertatea Părintelui Dimitrie Bejan. I se făcuse dosar în Rusia, pentru că susţinuse cauza Basarabiei, iar românii, considerându-l luptător anticomunist, l-au trimis în temniţă.
A fost la Jilava, apoi la Văcăreşti, pe urmă la Aiud, apoi la Canal, iarăşi la Jilava, pe urmă la Cavnic, şi iar la Aiud. În 1964 a fost eliberat prin decretul de graţiere colectivă. Vecin de celulă la Aiud cu Părintele Benedict Ghiuş, faţă de care avea mare respect, Părintele Bejan îşi aduce aminte de perioada puşcăriei: “Făceam toţi rugăciuni comune, agheasmă mică, spovedanie. De altfel, cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului, credeam că Raiul ne este deschis. Eu cred şi acum acelaşi lucru. (…) Iată, eu aveam Împărtăşanie. O ţineam ascunsă în gulerul cămăşii şi, când mă pregăteam, mă împărtăşeam. Iar dacă vreunul dintre deţinuţi era bolnav sau era pe moarte, îl spovedeam şi-l împărtăşeam pe ascuns şi aşa pleca la Hristos”.
MILIŢIANUL CREDINCIOS DE LA AIUD
Împărtăşania i-o aducea un miliţian (culmea!), care nu a bătut niciodată pe nimeni, scria Părintele. Nu ar fi putut să-i răsplătească vreodată binele de a-i aduce Împărtăşania, aşa încât bătăile, umilinţele pe care le primea de la gardienii care îşi făceau treaba apăreau drept lucruri minore. “Cei mai persecutaţi am fost noi, preoţii ortodocşi”.
Pare incredibilă mărturisirea aceasta şi totuşi este adevărată: “Mie niciodată nu mi-a fost foame la puşcărie. Nu mi-a fost foame nici în lagăr. Am plutit pe deasupra acestor greutăţi din lagăr sau puşcărie cu ajutorul lui Dumnezeu! Am avut un învăţător care nu se sătura niciodată. Îi dădeam o jumătate din porţia mea şi eu mă simţeam sătul. Ce te miri? De ce te miri? Nu-i nimic de mirare. Era cine să suplinească lipsurile astea! (..) Şi am ieşit din puşcărie perfect sănătos. Şi din lagăr din Rusia am venit tot perfect sănătos. N-am avut nicio boală.” Lipsurile din închisoare le împlinea Hristos în Care a crezut, Care i-a trasformat chinurile în Eai, iar gratiile în zări de infinită libertate. (Jurnalul Naţional)
“Ne băteau cu ciomege pe toţi la rând, ca barbarii, (…) şi la a treia bătaie am simţit pe cineva, ca o mână nevăzută pe umăr. Era un Înger. Îngerul meu de pază pe care l-am primit la botez. Da. Bătăi, păduchi, râie, munci supraomeneşti, dar eu eram fericit”
Părintele Dimitrie Bejan
Sursa: http://marturisitorii.ro
