Minunea Maicii Domnului și zelotiștii
Suntem în Noiembrie 1976, când Părintele Andrei, care se retrăsese din egumenia Mănăstirii Sfântului Pavel (Sfântul Munte Athos) din pricina bătrâneții, a vrut să se retragă la liniște, la un metoc al mănăstirii numit Monoxilitis. Acest metoc se află în partea de nord-vest a peninsulei athonite, iar bisericuța metocului este afierosită Sfântului Nicolae. În fața metocului marea are multe stânci, dintre care trei, foarte asemănătoare între ele, se numesc Trei Frați. Clădirea metocului nu se vede de la mare, deoarece este zidită după o colină. Părintele Andrei obișnuia să coboare adeseori la mare, rugându-se cu metanierul în mână. Cu această ocazie mai aduna ceva lemne pentru aprinsul focului.
Într-o zi a izbucnit o înfricoșătoare furtună, cu o ploaie torențială și tulburare a mării, care a făcut multe pagube în acea parte. După ce a trecut furtuna, Părintele Andrei a hotărât să coboare la mare ca să adune lemnele pe care le-ar fi scos marea la țărm și care îi erau necesare pentru foc. Se gândea că după o astfel de furtună, s-ar putea să fie nevoie să ajute pe cineva. Ajungând la țărm, puțin mai departe de locul unde aduna lemne, starețul a văzut ceva care semăna cu un trup omenesc. Îndată i-a trecut prin minte gândul că ar putea fi un naufragiat, care are nevoie de ajutor. Când s-a apropiat, a văzut că este o femeie îmbrăcată în negru ca o călugăriță, care stătea pe o stâncă și ținea pe genunchi o carte în care scria. Lângă ea mai avea două cărți.
Uimit și, cu toate că în Sfântul Munte este interzisă intrarea femeilor, a întrebat-o în dialectul locuitorilor din insula Kefalonia, de unde provenea și el:
– Cine ești, doamna mea? Și ce cauți aici? Ai nevoie cumva de ajutor?
– Nu, Gheronda, i-a răspuns femeia. Nu vreau ajutor. Eu sunt de aici și fac această treabă.
– Dar ce sunt cele trei cărți pe care le ai?
Atunci femeia i-a răspuns:
– În prima carte scriu numele celor care vin în acest loc, în a doua scriu numele celor care pleacă, iar în a treia, care este Cartea Vieții, scriu numele celor care rămân aici până la sfârșit.
Nevoind s-o deranjeze mai mult pe femeie, Părintele Andrei, văzând că nu este nevoie de ajutorul său și neconștientizând cele pe care le văzuse și auzise, a luat-o pe drumul ce ducea spre metoc. La vremea Pavecerniței a intrat în bisericuță ca să se roage. Când a început să rostească Acatistul înaintea icoanei Maicii Domnului și șoptea: „Porunca cea cu taină, luând-o întru cunoștință…”, i s-au deschis ochii sufletului săi și și-a dat seama că cele ce s-au petrecut mai înainte nu au fost niște lucruri obișnuite și că femeia pe care o întâlnise era asemenea cu chipul Maicii Domnului din icoană. Abia atunci a conștientizat cu cine se întâlnise.
A lăsat rugăciunea și bunul bătrân s-a întors în grabă la malul mării, deși vârsta îi era înaintată și cărarea destul de grea, ca s-o întâlnească pe Maica Domnului pe care o iubea cu căldură încă de când era copil, căreia îi îndrepta rugăciunile sale pentru mântuirea sa și în care își pusese toată nădejdea sa. Ajungând acolo, a început să strige cu toată dragostea sa:
– Maica Domnului! Maica Domnului!
Dar Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care numai în aparență nu mai era acolo, și-a trădat prezența prin mireasma cea plăcută și mai presus de lume, care se răspândise în toată partea aceea.
Părintele Andrei a mărturisit ceea ce s-a petrecut părintelui său duhovnicesc, ieromonahul Dionisie de la Sfânta Ana Mică, așa cum se cuvine să facă toți monahii pentru a se păzi de înșelăciunile nevăzutului vrăjmaș, care se preface chiar și în înger de lumină, precum spune Sfântul Apostol Pavel. Duhovnicul cunoștea bine virtutea Starețului, l-a liniștit și i-a spus, înștiințat fiind de Harului lui Dumnezeu, că acea femeie a fost într-adevăr Maica Domnului. Atunci Starețul Andrei i-a spus:
– Bine, Gheronda. Te rog însă un lucru: Să nu spui nimănui aceasta, ca nu cumva să mă creadă oamenii că sunt vreun Sfânt.
Și, într-adevăr, duhovnicul a respectat dorința Starețului. De atunci, când Starețul rostea Acatistul Maicii Domnului, uneori candela ei se mișca, pentru a-i aduce aminte de acea întâlnire.
Desigur această împrejurare nu a fost întâmplătoare. Starețul era un nevoitor, așa cum spunem noi în termeni călugărești. Adică era neobosit în împlinirea îndatoririlor duhovnicești, de vreme ce avea harisma de a dormi puțin, de a se scula devreme și de a se ruga neîncetat. Așadar nu a fost deloc ciudat faptul că Maica Domnului l-a cinstit cu prezența ei. Și nu numai Maica Domnului…
În timpul șederii sale la metoc, Starețul a fost vizitat de monahii de la Mănăstirea Esfigmenu care l-au îndemnat să se închinovieze în obștea mănăstirii, care deja se rupsese de celelalte Mănăstiri ale Sfântului Munte. Punând înainte argumentul deschiderilor ecumeniste ale unor reprezentanți bisericești, l-au îndemnat să îmbrățișeze „zelotismul” pentru păstrarea acriviei Credinței. Bunul Stareț a început să se clatine cu gândul și pentru aceasta a considerat că, pentru această hotărâre, va trebui să-și înmulțească rugăciunile și cererile sale către Domnul. Dilema era mare. Cum să-și lase Mănăstirea de metanie și pe frații săi și să se rupă de ei? Pe de altă parte, cei ce-l sfătuiau puneau înainte Credința, ca una ce se primejduiește și este trădată, și astfel, după ei, trebuia să se lepede de cele de mai înainte și să păstreze Credința.
În această confuzie de gânduri fiind, l-a vizitat un cleric. Avea o înfățișare pașnică și un chip senin, un adevărat „chip al blândețelor”.
– Gheronda, să ai pacea lui Dumnezeu, dar pe unde duce drumul spre Karyes?, l-a întrebat străinul.
Starețul Andrei s-a oferit să-l conducă. Apoi l-a întrebat:
– Cum te numești, Părinte?
– Părintele Nicolae, a răspuns acela.
– De unde ești?
– Din Cipru am pornit.
După ce i-a arătat drumul și și-a luat rămas bun de la el, a apucat pe cărarea spre metoc. Dar deodată s-a gândit: „Nu l-am întrebat dacă nu cumva îi este foame? Dacă nu cumva are nevoie de ceva? Are mult drum de mers”. S-a întors repede și a început să strige: „Părinte Nicolae! Părinte Nicolae! Părinte!… Părinte!…” Dar Părintele dispăruse, în timp ce în mod normal nu apucase să facă nici zece metri. Însă odată cu acel trecător care dispăruse, i-au dispărut și gândurile Starețului și s-a liniștit, deoarece, cu toată sensibilitatea ce o avea în privința Credinței, îndemnul sfătuitorilor lui l-ar fi scos din Biserică.
Și astfel, Părintele Nicolae, care probabil era Sfântul Nicolae, i-a arătat calea pe care să meargă restul vieții sale, adică să nu se depărteze de Biserică. Vrednic de amintit este faptul că, potrivit unei tradiții, Sfântul Nicolae „a pornit” cariera sa preoțească la Mănăstirea Preoților, care se află lângă Pafos din Cipru.
Când Starețul a slăbit din pricina vârstei înaintate, s-a întors la Mănăstirea Sfântului Pavel ca să fie îngrijit. Acolo lucra de mulți ani un argat, foarte cinstit și evlavios, care se îmbolnăvise grav și căzuse la pat. Înainte de a muri egumenul i-a propus să-l facă călugăr, pentru că prin schima monahală, care este al doilea botez, i se vor ierta toate păcatele făcute în viață. Bolnavul a lăcrimat când a auzit propunerea egumenului și a primit cu bucurie. Și astfel a adormit în Domnul ca monah, și mai ales la 2 februarie, când Mănăstirea Sfântului Pavel prăznuiește hramul principal, Întâmpinarea Domnului.
Pe acest argat Părintele Andrei îl dădea și iarăși îl dădea ca pildă, spunând:
– Cât de mult l-a iubit Maica Domnului pe acest om! O astfel de cinste să-i facă? Să-l ia la praznicul ei?
Se iveau zorile zilei de 2 februarie 1987. Mănăstirea Sfântului Pavel prăznuia Întâmpinarea Domnului. Deodată o veste s-a răspândit din gură în gură peste tot și a lăsat simțăminte amestecate. Trebuia să aducă mâhnire, însă la auzul ei, părinții s-au umplut de euforie pascală. Părintele Andrei adormise în Domnul în vremea privegherii. Sfârșit cuvios. A doua zi, la slujba înmormântării, duhovnicul său a descoperit tuturor toate aceste fapte, care pecetluiesc marea virtute a bărbatului. Părintele Andrei a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Sfântului Pavel și s-a adăugat la părinții lui. Să avem binecuvântarea sa!
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu
Sursa: Sfântul Nicolae Monoxilitul.
