PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
Duminica a III-a după Paşti este dedicată femeilor mironosiţe, a celor care au avut o dragoste fără intermitenţe, fără niciun fel de cusur, faţă de Domnul Hristos.
În general, atunci când reflectăm asupra atitudinii acestor femei, scoatem în evidenţă curajul lor deosebit, în contrast cu frica, cu lipsa de tărie a Apostolilor care, din păcate, L-au părăsit pe Hristos tocmai atunci când avea cea mai mare nevoie ca ei să fie în preajma Lui.
Femeile mironosiţe Îl văd pe Domnul răstignit. Ele interiorizează drama Vinerii celei Mari. Interiorizează imaginea Dumnezeului-Om răstignit, batjocorit, calomniat de către oameni. Ele sunt martorele tentativei omului, care a crezut, în nesăbuinţa lui, că poate să Îl omoare pe Dumnezeu.
Cred că ar trebui să ne uităm şi la o altă virtute a femeilor mironosiţe, care a generat curajul şi consecvenţa faţă de Hristos, nepărăsindu-L nici în Vinerea Mare, nici după trei zile, când El a înviat.
Ele sunt singurele care «şi-au luat inima în dinţi» şi au mers la mormânt.
Întreaga lor atitudine este un indiciu al dragostei extraordinare pe care o nutreau faţă de Hristos.
Un om care iubeşte rămâne consecvent în starea sufletului său, în atitudinea şi în modul său de a simţi şi de a gândi faţă de persoana iubită.
Un om care are dragoste nu se schimbă în funcţie de conjuncturile în care poate fi aruncat cel pe care îl îndrăgeşte.
Atitudinea esenţială a femeilor mironosiţe poate fi sintetizată în cuvintele: ele s-au dovedit a fi o resursă permanentă de dragoste, de înţelegere şi de iertare, aşa cum este orice mamă sau orice persoană care întruchipează ceea ce este mai minunat pentru sufletul nostru.
Fără a idealiza, cred că fiecare femeie creştină este o resursă de iubire, de înţelegere şi, mai ales, de iertare.
Nu am spus că femeia creştină este, în mod absolut, cea care întruchipează, întotdeauna şi în fiecare clipă, înţelegerea, iertarea şi dragostea. Este resursă.
Şi ele sunt supuse slăbiciunilor şi nedesăvârşirilor umane, însă întotdeauna, în sufletul femeilor creştine se găseste o resursă de dragoste şi de foarte multă înţelegere. Aceasta este constituţia ei. Acesta este darul pe care Dumnezeu l-a aşezat în fiecare femeie.
În această duminică, a III-a după Paşti, ne gândim, cu foarte multă preţuire, la toate femeile creştine, care, aidoma femeilor mironosiţe, Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl au în centrul vieţii lor.
Fiecare dintre noi datorăm, credinţa pe care o trăim, unei femei: mama, bunica sau oricine din familie. Ele sunt cele care Îl au pe Domnul în inima lor şi ni-L împărtăşesc şi nouă.
Noi plecăm în lume cu Dumnezeu, pe Care L-am primit în dragostea din inima mamelor noastre, a bunicilor sau a celor care ne-au învăţat să fim oameni credincioşi”.
Atitudinea femeilor mironosiţe ne învaţă că omul care iubeşte cu adevărat nu îl părăseşte niciodată pe cel drag în clipele de durere, de încercare şi singurătate.
Din păcate, nu reuşim să avem această dragoste consecventă.
Când un om trece printr-o încercare sau devine o persoană ingrată pentru toată lumea, puţini mai sunt cei care rămân aproape de acea persoană. Se cern!
Acea persoană îşi dă seama că adevăraţii prieteni sunt cei care au rămas aproape chiar şi când el nu mai este pe placul societăţii.
Femeile mironosiţe s-au comportat în felul acesta. Nu L-au părăsit pe Domnul Hristos când El a fost răstignit, când a fost tratat cu dispreţ de către toţi contemporanii Săi.
Au avut curajul să se ducă, dis-de-dimineaţă, la mormânt, chiar dacă nu mai era atât de vie în inima lor făgăduinţa că Hristos va învia, că va birui moartea, întunericul, urâtul şi ura lumii prin dragostea Învierii Sale.
Nu L-au părăsit şi nu au încetat să Îl iubească.
Femeile mironosiţe ne încredinţează că dragostea este mai puternică decât moartea.
Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea că dragostea unui om trece dincolo de graniţele morţii.
Nimeni nu poate spune, atunci când moare cineva drag, că în acea clipă încetează şi dragostea. Dimpotrivă! Parcă iubeşti mai intens, cu mai multă plinătate, pe cel care a aplecat către lumea veşniciei.
Sunt atâţia oameni care nu încetează a-i iubi pe cei care au plecat în lumea veşniciei.
Mitropolitul Bartolomeu Anania povesteşte că pe vremea când era la Mănăstirea Văratec, se afla acolo un duhovnic foarte cunoscut şi foarte apreciat de maicile din mănăstire. Acesta a plecat la Domnul. În preajma Crăciunului, Mitropolitul Bartolomeu aude nişte cântări în cimitirul mănăstirii. Erau vocile maicilor strânse în jurul mormântului duhovnicului pe care l-au iubit atât de mult. Îl colindau.
Mitropolitul Bartolomeu exclamă: «binecuvântat să fie sufletul care poartă minunea lacrimii şi o transformă în lumină».
Fiecare dintre femeile creştine poartă această minune a lacrimii şi o transformă întotdeauna în lumină.
În creştinism, în Noul Testament, condiţia femeii este una atât de frumoasă şi de autentică! Nu este depreciată, aşa cum încearcă să transmită unii, în mod eronat.
În gândirea creştină, femeia se bucură de o cinste extraordinară.
Femeia este pe picior de egalitate cu Biserica. Modelul oricărei femei este Maica Domnului.
Noi aşa vedem femeia creştină, prin ochii Maicii Domnului!
Femeile mironosiţe aud, primele, cuvântul lui Hristos: «Bucuraţi-vă!» Ele au avut privilegiul de a primi primele vestea Învierii. Aceasta este dovada că Hristos are o gândire aşa frumoasă despre femeia creştină.
Să luăm aminte la exemplul acestor femei, care ne ajută să înţelegem că dragostea autentică este consecventă. Ea este întotdeauna aproape mai ales de cel în durere, suferinţă sau singurătate.
Singurătatea este ca şi moartea sufletului. Avem această îndatorire, să fim alături de cei singuri şi părăsiţi şi să îi bucurăm cu dragostea şi atenţia noastră.
Să dea Domnul ca toate femeile creştine să fie cele care poartă minunea lacrimii care devine lumină!
