Pentru orice creștin, biografia maicii Maria Skobțova va fi o provocare. Își va pune o serie de întrebări despre modul în care înțelege el învățătura lui Hristos. I se va părea că trăiește un creștinism prea căldicel, prea cuminte. Prea „în limitele rațiunii”. Îl va uimi, mai întâi, apoi îl va entuziasma dragostea… smintitoare a maicii Maria pentru aproapele.
Elizaveta Pilenko, viitoarea maică Maria, s-a ivit pe lume pe țărmul Mării Baltice: la Riga. Un loc potrivit pentru firea sa poetică, însetată de frumos. Iuri, tatăl ei, descindea din nobilimea căzăcească, din Crimeea. Sofia de Launay, mama, provenea din familia ultimului guvernator al Bastiliei.
Apariția micuței Liza în lume anunța deja destinul ei excepțional. Moartea a însoțit-o, ca o umbră, încă de la naștere: Liza era să se înece în apa botezului și a trebuit să fie reanimată. Sofia, mama Lizei, va mărturisi mai târziu: „Nu știu pe nimeni care să fi fost atât de expus unor grave primejdii și să fi scăpat de fiecare dată de moarte ca prin minune. Încă din copilărie, fiica mea a știut că va cunoaște suferințe, încercări, o moarte crudă, că va fi arsă și că în moartea sa va fi însoțită de mulți alții”.
Comunismul, o iluzie a binelui
Și-a petrecut copilăria în sânul naturii, la Anapa, pe țărmul Mării Negre, ochii săi uimiți pierzându-se, adesea, în nemărginirea ei. La 8 ani descoperă tainele poeziei simboliste. Liza repetă, fascinată, versurile lui Konstantin Balmont: „Lângă mare, noaptea/ valul arde”.
O întâlnire providențială îi va marca pentru totdeauna devenirea spirituală. În casa mătușii sale îl întâlnește pe Konstantin Pobedonosțev, educatorul țarilor Aleksandr al III-lea și Nikolai al II-lea, el fiind și procurorul Sfântului Sinod. În anul 1904, pe când Liza avea 12 ani, între ei se petrece următoarea scenă. Liza îl întreabă: „Konstantin Petrovici, ce este adevărul?”. Pobedonosțev îi răspunde, tandru: „Mica mea Liza, prietena mea, adevărul stă în iubire. Dar mulți cred că adevărul stă în iubirea celui de departe. Se înșală. Iubirea de cel de departe nu este iubire. Dacă fiecare și-ar iubi aproapele, adevăratul său aproape, cel aflat aici și acum lângă el, n-ar mai fi nevoie de iubirea de cel de departe. La fel stau lucrurile și cu acțiunea. Marile acțiuni îndepărtate nu sunt adevărate; adevăratele acțiuni sunt cele aflate în imediata apropiere, smerite, discrete, nevoința ascetică e întotdeauna discretă; nu este o atitudine, ci un sacrificiu de sine, smerit și ascuns”.
În pofida apropierii sale de bătrânul Pobedonosțev, sufletul Lizei este atras în furtuna liberalismului revoluționar. Mulți exponenți ai lui erau studenți. În ochii fragedei Liza, aceștia erau eroii unei lumi mai bune, pe cale să se nască. Ei înfruntau, cu prețul vieții, nedreptatea și inegalitățile strigătoare la cer, care sufocaseră poporul rus, prin regimul despotic țarist. Cuvintele bătrânului Pobedonosțev, respinse de noua conștiință a Lizei, vor rămâne ascunse în cutele ființei ei ani de zile. De adevărul cuprins în ele pe Liza o vor convinge încercările amare ale vieții. Se poate spune că aceste cuvinte îi vor da un nou sens existențial. Unul care contrazice flagrant utopia socialist-comunistă, care sacrifica fericirea persoanei în carne și oase de dragul unui concept: „umanitate” – impecabil descris, dar inaccesibil și înghețat.
Rusia nu știa să citească, dar făcea revoluție
Moartea neașteptată a tatălui, petrecută în 1906, îi va zdruncina Lizei credința în Dumnezeu. Anii tinereții ei sunt furtunoși. Îl cunoaște pe marele poet simbolist Aleksandr Blok, frecventează saloanele literare, poemele (strânse, în 1912, în volumul „Cioburi scite”) și picturile ei îi fascinează pe intelectualii vremii. Participă la nesfârșitele dezbateri ale „intelighenției ruse” patronate de filosoful Nikolai Berdiaev. Își va aminti mai târziu aceste întâlniri, punând în lumină caracterul lor găunos, utopic și ruptura dintre clasa intelectuală și popor, pe care o oglindeau: „Trăiam în inima unei uriașe țări ca pe o insulă pustie. Rusia nu știa să citească, dar toată cultura lumii se concentra în mediul nostru. Eram cetățeni ai lumii, paznicii marelui muzeu al civilizației umane. Ca o Romă în epoca decadenței. Nu trăiam, ci contemplam lucrurile cele mai rafinate ale vieții. Nu ne dădeam înapoi din fața niciunui cuvânt. Eram cinici și nerușinați în spirit; inconsistenți și inactivi în existență”. Dezamăgit de estetism și nihilism, sufletul Lizei tânjește tainic spre Hristos: „Sufletul meu e nemulțumit. E o beție fără vin, o hrană care nu hrănește. (…) Mi-e milă de revoluționari pentru că mor, în timp ce noi nu știm să facem decât frumoase discursuri despre moartea lor. Simt milă pentru Hristos. Și El a cunoscut agonia, sudoarea de sânge. A suferit. (…) Deși putem înțelege moartea Sa pentru tâlhari, pentru desfrânate și vameși, în schimb moartea Sa pentru noi ne scapă. Nu facem altceva decât să-I adâncim rănile. Nu ardem în focul sângelui Său”.
Izbucnind revoluția bolșevică, filmul vieții Lizei începe să se deruleze cu o viteză amețitoare, căpătând accente dramatice. În 1917 intră în partidul socialist-revoluționar. Este aleasă primar la Anapa. Le donează țăranilor proprietatea de la Khan Cioktak. Acolo mujicii vor construi o școală. În anii 1918 și 1919 este arestată, apoi condamnată la moarte de „albi” – armata țaristă. În final, este amnestiată. Se căsătorește cu ofițerul Danilo Skobțov. Vor avea o fiică: pe Gaiana. În 1919 pornește în exil: străbate Caucazul, Serbia, Franța. Nu își va mai vedea niciodată peisajele natale.
La Paris Îl află din nou pe Dumnezeu
În exil, Liza va mai aduce pe lume un fiu, pe Iuri, și o fiică, Anastasia.
Sfidător pentru rațiunea umană, în mod tainic, suferințele și moartea Anastasiei o fac să își regăsească sensul vieții. Rândurile maicii Maria ne cutremură prin paradoxul lor: „La căpătâiul Nastiei am simțit că sufletul meu, toată viața mea de până atunci rătăcise pe cărări întortocheate. De acum înainte aspir la o adevărată cale dreaptă și fără piedici, nu pentru că cred în viață, ci pentru a justifica, înțelege și accepta moartea. Făcând aceasta, nu trebuie să-mi uit propria nevrednicie. Nimic mai puternic n-a fost inventat vreodată decât aceste cuvinte: «Iubiți-vă unii pe alții». Numai că trebuie mers până la capăt, fără nici o excepție. Atunci totul va fi justificat și viața se va lumina. Fără aceasta, totul e îngrozitor și apăsător”.
La Paris, Liza regăsește Biserica. Se implică total în rezolvarea noianului de probleme cu care se confrunta emigrația rusă. Străbate Nimes-ul, Lyon-ul, Marsilia, alinând suferințele familiilor de muncitori. Le împarte bani, medicamente, ascultă confesiunile amare ale rușilor dezrădăcinați. Pe unii dintre cei aruncați în azilurile psihiatrice îi vindecă. Dragostea fierbinte a Lizei topește sloiurile depresiei, alungă norii cenușii ai neliniștii. Dar sufletul Lizei dorea să i se dăruiască aproapelui până la uitarea de sine. Undeva ea scrie: „Ceea ce le dau e atât de mizerabil. Am vorbit, am plecat, am uitat. Dar am înțeles de ce nu obțin niciun rezultat. Fiecare din ei cere de la noi nici mai mult, nici mai puțin decât întreagă viața noastră. A-ți da viața pentru un bețiv sau un schilod e atât de greu!”.
Călugărirea
În data de 7 martie 1932, Liza „moare” și renaște sub chipul maicii Maria. Arhiepiscopul Evloghi Gheorghievski o tunde în monahism, grăindu-i solemn: „Numele tău să fie Maria, în amintirea Sfintei Maria Egipteanca. Dacă aceasta, după o viață scandaloasă, s-a retras în deșert, așa și tu du-te, vorbește și lucrează în deșertul inimilor oamenilor”.
Dragostea atotcuprinzătoare a maicii Maria îi va alina pe toți oropsiții vieții care îi vor răsări în cale. Pe strada Lourmel va întemeia un așezământ deschis cerșetorilor, fostelor prostituate, inadaptaților social, delincvenților, șomerilor. Aici vor beneficia de o masă, un adăpost, de slujbe diurne și nocturne. Pentru a-i servi pe toți umiliții și obidiții sorții, maica Maria nu doarme și nu pune nimic în gură, zile în șir.
În timpul ocupației naziste, în 1942, maica Maria salvează de la deportare patru copii evrei. În așezământul ei, mulți evrei sunt botezați ortodox, scăpând astfel de supliciile naziștilor.
În data de 10 februarie 1943, maica Maria Skobțova este arestată de naziști și deportată în lagărul de la Ravensbruck. O prietenă va reține cuvintele ei testamentare: „Primesc cu smerenie și întru totul suferința. (…) Vreau să primesc moartea, dacă va veni, ca pe un Har al Celui de Sus”. Potrivit unor mărturii, în 1945, maica Maria s-a alăturat unui convoi de femei deportate, împărtășind alături de ele moartea prin gazare.
Pentru dragostea sa „nebună de aproapele”, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, în data de 16 ianuarie 2004, a trecut-o în rândul Sfinților.
Ciprian Voicilă
Sursa: http://ziarullumina.ro
