„Adevărata convertire nu constă doar în renunțarea la păcate, ci și în schimbarea întregii vieți, în a merge din întuneric spre lumină și din nepăsare spre râvna pentru Dumnezeu”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai cunoscuți, pomeniți și iubiți dascăli ai Ortodoxiei. De ce să reținem această definiție despre convertire acum, la început de an? Pentru că, în data de 22 ianuarie, Sinaxarul și calendarul Bisericii noastre ne amintesc de pomenirea Sfântului Anastasie Persul, un Mucenic cu o viață… de poveste. O poveste a unei convertiri aparte, în adevăratul sens al cuvântului, o redescoperire a sensului existenței prin întâlnirea cu Adevărul-Hristos, pe care ar trebui să o reținem cu toții. Din ce motiv? Aflați în rândurile de mai jos!
Magundat, fiul de vrăjitor
A trăit într-o perioadă de grea încercare pentru creștinii din Imperiul Bizantin, marcată de pierderi teritoriale și conflicte devastatoare. Împăratul Heraclius (610-641) asista neputincios la pierderea provinciilor imperiului în Orientul Mijlociu, una după alta. În anul 614, armata persană condusă de Cosroes Anușirvan a invadat Palestina și a ocupat Ierusalimul, luând ca trofeu Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos.
Printre ofițerii persani din armata lui Cosroes se afla un tânăr pe nume Magundat, fiu de vrăjitor, din localitatea Rasech, a cărui educație a fost centrată pe învățăturile zoroastriene. Zoroastrismul este una dintre cele mai vechi religii monoteiste cunoscute, fondată în Persia (Iranul de astăzi) în jurul secolului VI î. Hr. de către profetul Zarathustra (cunoscut și ca Zoroastru). Această religie propune o viziune dualistă asupra universului, în care există o luptă continuă între două principii fundamentale: Ahura Mazda (Domnul Înțelept, zeul suprem, creatorul universului, simbol al binelui, adevărului și luminii) și Angra Mainyu (sau Ahriman, spiritul răului, reprezentând întunericul, haosul și minciuna).
Revenind la Magundat, încă din tinerețe, el a fost atras de puterea militară și a intrat în armata persană, slujind sub domnia regelui Chosroes al II-lea. În această perioadă, o parte dintre războaiele purtate de perși îi aduceau în contact direct cu teritoriile creștine, iar Magundat a început să fie intrigat de credința și curajul acestor oameni care Îl mărturiseau pe Hristos chiar cu prețul vieții. În anul 614, armata persană condusă de Cosroes Anușirvan a invadat Palestina și a ocupat Ierusalimul, luând de aici ca „pradă” Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos. Magundat a devenit, atunci, tot mai intrigat de un aspect pe care nu-l putea înțelege: de ce creștinii cinsteau atât de mult lemnul Crucii și de ce tot mai mulți perși îmbrățișau credința Celui Răstignit? Curiozitatea l-a împins să studieze Sfânta Scriptură și să se familiarizeze cu învățăturile creștine.
Botezat în cetatea Învierii
Toate până într-o zi în care a luat decizia care avea să-i schimbe total viața. După întoarcerea din campania militară, a renunțat la cariera din lumea armelor și la toate cele lumești și a hotărât să-și dedice viața lui Hristos. Convertirea sa a fost un act de curaj, deoarece implica nu doar lepădarea de religia sa ancestrală, ci și asumarea unui risc enorm într-un imperiu ostil creștinismului. A plecat spre Hierapolis, în Siria, iar de acolo la Ierusalim. În acel timp, Patriarhul Zaharia se afla în robie la perși, iar locțiitorul său, Modest, l-a botezat pe Magundat, dându-i numele de Anastasie.
După botez, Sfântul Anastasie a intrat în viața monahală la o mănăstire din apropierea Ierusalimului. Aici s-a dedicat întru totul postului, rugăciunii și studiului Sfintei Scripturi. Monahii care l-au cunoscut au fost impresionați de râvna și smerenia sa, dar și de dorința sa arzătoare de a rămâne statornic în credință, indiferent de încercări. După șapte ani petrecuți în mănăstire, a început să călătorească prin orașele Diospolis, Garizim și Cezareea Palestinei, unde a predicat Evanghelia. La Cezareea, văzând practicile superstițioase ale soldaților perși, le-a vorbit despre adevăratul Dumnezeu.
Curajul fără de margini al unui convertit
Marzaban, conducătorul persan al orașului, l-a arestat, suspectându-l inițial că este spion. Însă, aflând că era creștin, situația sa s-a schimbat total, în sens negativ, schimbarea religiei fiind privită ca o trădare gravă. Astfel, Sfântul Anastasie a fost capturat și dus în fața autorităților persane. Inițial, a fost interogat și i s-a cerut să se dezică de credința creștină și să se întoarcă la zoroastrism, venerând focul sacru și participând la ritualurile tradiționale persane. Cu o credință imensă, Sfântul Anastasie a refuzat, declarând că slujește doar adevăratului Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Pentru a-l intimida și a-l forța să renunțe la creștinism, autoritățile l-au supus unor chinuri cumplite. A fost bătut cu cruzime, iar carnea i-a fost sfâșiată cu unelte de metal. În ciuda durerii, Sfântul Anastasie continua să mărturisească credința în Hristos, spunând că niciun chin nu-l va face să se lepede de Domnul.
Când Marzaban a văzut că nici chinurile și nici condițiile grele de închisoare nu-l fac pe Sfântul Anastasie să cedeze, a decis să intensifice torturile. Sfântul a fost spânzurat cu capul în jos, iar corpul său a fost ars cu torțe. Apoi, i s-a pus greutate pe piept pentru a-i provoca o suferință extremă. De fiecare dată, Sfântul Anastasie refuza cu hotărâre să se întoarcă la venerarea focului sau să participe la ritualurile zoroastriene. În cele din urmă, autoritățile au hotărât să-l execute pentru „trădarea” credinței persane și pentru refuzul său de a se lepăda de Hristos. Sfântul a fost dus în afara orașului, unde a fost strangulat și decapitat. Martiriul său a avut loc în anul 628.
Sinaxarul amintește de momentul tragic al martiriului său, dar și de grija minunată pe care Dumnezeu a arătat-o față de trupul Sfântului Atanasie. Se consemnează că odată cu Sfântul au mai fost martirizați și alții, iar câinii, care devoraseră trupurile celorlalți martirizați, nu s-au atins de trupul Sfântului, care a fost păzit și luminat în mod minunat de o stea. Noaptea, un monah care a venit să recupereze trupul Sfântului a reușit să-l ia și să-l ducă într-o mănăstire apropiată, unde a fost îngropat cu cinste. Mai târziu, Moaștele sale au fost transferate ulterior în diferite locuri din întreaga lume, iar cultul său s-a răspândit rapid, fiind cinstit atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Romano-Catolică.
Exemplele de curaj, jertfă și răbdare în suferință ale sfinților lui Hristos, precum Sfântul Anastasie, ne inspiră și pe noi, cei de astăzi, să rămânem tari în credință, să nu cedăm în fața ispitelor sau a presiunilor exterioare, și să avem mereu în inimă convingerea că Dumnezeu este alături de noi în orice moment de încercare. Astfel, martiriul său nu este doar o poveste din trecut, ci un apel constant la a trăi o viață creștină autentică, chiar și atunci când drumul vieții noastre pare plin de obstacole. Doar pare. Pentru că, așa cum ne spune Sfântul Efrem Sirul, „dacă ai credință în Dumnezeu, nimic nu poate să-ți stea în cale. În fața lui Dumnezeu, muntele se face văi adânci.”
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
