– Gheronda, de ce nu-L iubesc pe Dumnezeu aşa cum iubesc o persoană dragă lângă care doresc să fiu?
– Asta vine încet-încet după multă nevoinţă, căci altfel oamenii ar lua foc şi ar arde de dragostea lui Dumnezeu. Deşi ar fi frig în jurul lor, ar simţi că iau foc şi mulţi şi-ar lua câmpii. Odată, un soldat, în timp de război, şi-a lăsat unitatea şi a plecat în munte. Se aprinsese în inima lui o aşa flacără, încât nimic nu-l mai putea reţine; voia să meargă să se roage. Nu a ţinut cont de nimic. S-a dus, a găsit o peşteră, a intrat în ea şi se ruga. Când ceilalţi soldaţi au plecat în incursiune, l-au găsit şi l-au prins. „Ăsta e un dezertor”, au spus ei. După aceea comandantul l-a chemat la interogatoriu. „De ce ai făcut asta?”. „Ard, domnule comandant, ard pentru Hristos! Ştiţi ce înseamnă să arzi?”. „Bine, dar eu nu ard?”, îi spune comandantul. „Eu ard, domnule comandant! Înţelegeţi?” a repetat el. Ca şi cum ar fi spus: „Dacă ardeţi, plecaţi şi dumneavoastră!”. L-a ajutat însă Dumnezeu şi a scăpat de Tribunalul Militar. Dacă pe timp de pace un soldat care pleacă de la locul său are de-a face cu Tribunalul Militar, cu atât mai mult dacă pleacă pe timp de război![1]
– Gheronda, când cineva se află în această stare, simte o căldură în tot trupul?
– Da, dar mai cu seamă în zona pieptului. Când se aprinde dragostea duhovnicească, ia foc tot pieptul. O flacără devine tot pieptul. Omul este ars de flacăra dulce şi puternică a dragostei lui Dumnezeu, zboară, iubeşte cu dragoste adevărată, maternă.
Această flacără lăuntrică, pe care o aprinde Însuşi Hristos cu dragostea Sa, încălzeşte trupul mult mai mult decât flacăra focului şi are puterea să ardă orice gunoi, orice gând rău pe care i-l aruncă aghiuţă, precum şi orice dorinţă rea sau imagine urâtă. Atunci sufletul simte desfătările dumnezeieşti, care nu se compară cu nicio altă desfătare.
Ah, această flacără încă nu a intrat înlăuntrul vostru! Dacă se aprinde şi învăluie inima voastră, nu vă vor mai mişca deloc lucrurile deşarte. Mă rog ca Dumnezeu să ardă inimile voastre cu dragostea Sa!
[1] Stareţul, care, după cum se ştie, respecta legile întru totul, foloseşte acest exemplu al soldatului dezertor ca să ne ajute să înţelegem că, dacă flacăra dragostei lui Dumnezeu îl va învălui cu totul pe om, atunci şi „mintea omului este răpită de dragostea lui Dumnezeu” şi ajunge să facă lucruri care cu greu pot fi înţelese şi justificate.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
