Ieri, optsprezece ale lunii, praznicul Cincizecimii, patriarhul m-a întrebat:
– De la ce Biserică eşti? A Bizanţului, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei, a Ierusalimului? Iată, toate s-au unit împreună cu eparhiile lor. Dacă eşti al Bisericii soborniceşti, să te uneşti, ca nu cumva, deschizând un drum nou şi ciudat şi umblând pe el, să pătimești lucruri neprevăzute.
La acestea am răspuns:
– Dumnezeul tuturor a spus că Biserica sobornicească (Matei 16,18) constă în mărturisirea dreaptă şi izbăvitoare, fericindu-l pe Petru pentru buna mărturisire pe care a dat-o. Aş vrea însă să aflu mărturisirea în baza căreia s-a făcut unirea Bisericilor şi nu mă voi lipsi de binele care s-a întâmplat.
Aceştia, întrucât nu aveau cum să argumenteze cele întâmplate, au făcut referire la hotărârea stăpânirii, zicând că dacă nu s-ar fi supus ar fi fost anatemizaţi şi osândiţi la moarte.
Sfântul Maxim, cu multă blândeţe şi smerenie, spune:
– Orice a rânduit Dumnezeu pentru mine, să se facă şi să fie spre slava Lui… Nu este nici uşor, nici drept, ca cineva să se ocupe cu asemenea inovaţii. Aceasta este lucrarea dascălilor mincinoşi şi a şarlatanilor, pe care nici să-i ascultăm nu trebuie. Să ne abatem din drumul lor cât putem de mult şi să ne îndepărtăm de ei, ca să nu se creadă că ne bucurăm şi că suntem mulţumiţi de tovărăşia lor. Nicio putere cerească nu mă va convinge să fac ceea ce-mi propuneţi. Cum voi răspunde, nu zic în faţa lui Dumnezeu, ci a conştiinţei mele, dacă pentru slava omenească, ce este provizorie şi trecătoare, mă voi lepăda de credinţa care mă mântuieşte?
– Eşti creştin?
Sfântul Maxim a răspuns:
– Cu Harul lui Hristos, Dumnezeul tuturor, sunt creştin.
– Nu-i adevărat, a zis acela.
Sfântul a spus:
– Tu zici că nu sunt, dar Dumnezeu spune că sunt şi că voi rămâne creştin.
– Dacă eşti creştin, de ce-l urăşti pe împărat? i-a zis acela.
Sfântul Maxim a răspuns:
– Dacă de dragul iconomiei credinţa mântuitoare se amestecă cu credinţa mincinoasă, acest soi de aşa-zisă iconomie este totală despărţire de Dumnezeu, nu unire.
– Prin cuvintele pe care le spui, bagi dihonie în Biserică.
Sfântul a spus:
– Dacă cel ce mărturiseşte învăţăturile Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi provoacă schismă în Biserică, cel care şterge învăţăturile Părinţilor ce va provoca în Biserică? Fără acestea nu poate rezista nici măcar numele Bisericii. Eu nu am o învățătură a mea, ci învățătura de obşte a Bisericii soborniceşti. N-am formulat nicio părere a mea, ca să se poată spune că am scornit vreo dogmă.
După aceea i-au spus:
– Eşti de acord cu hotărârile tronului din Constantinopol?
– Nu sunt de acord, a răspuns el.
– Din ce cauză?
Sfântul Maxim a răspuns:
– Deoarece au respins sfintele patru sinoade prin cele nouă capitole formulate la Alexandria, prin expunerea alcătuită de Serghie în această cetate şi prin Regula pe care au rânduit-o la al şaselea indiction. Dogmele scrise în expunere au fost anulate de Regulă şi de atâtea ori s-au anulat pe ei înşişi. Aceştia, care au fost osândiţi de sinele lor şi de romani iar după aceea au fost caterisiţi în sinodul care a avut loc la al optulea indiction, ce taine mai pot săvârşi?
Aceia i-au răspuns:
– Doar tu te vei mântui, iar ceilalţi vor pieri?
Sfântul a zis:
– Cei trei tineri, când nu s-au închinat la idoli, n-au osândit pe nimeni, deşi toţi oamenii se închinau la idoli (Daniel 3, 18). Pentru că grija lor n-a fost ce fac ceilalţi, ci cum să nu cadă din evlavia adevărată. La fel şi Daniel, când a fost aruncat în groapa cu lei (Daniel 6, 16), n-a osândit pe nimeni dintre cei care nu se închinau la Dumnezeu, cum rânduise Darie, ci şi-a văzut de treaba lui. A preferat să moară decât să greşească înaintea lui Dumnezeu şi să fie măcinat de conştiinţa lui pentru călcarea legilor fireşti. Nici mie, să nu-mi îngăduie Dumnezeu să osândesc pe cineva sau să spun că doar eu mă voi mântui. Prefer să mor decât să am conştiinţa tulbure şi decât să rătăcesc în vreun fel de la credinţa mea pentru Dumnezeu.
Atunci i-au spus:
– Şi ce vei face când romanii se vor unii cu bizantinii?
Sfântul Maxim a răspuns:
– Sfântul Duh, prin gura Apostolului, îi anatemizează chiar şi pe îngeri, dacă primesc altă lege decât cea propovăduită (Galateni 1, 8).
Atunci i-au spus:
– Este neapărat nevoie să-I atribuim lui Hristos voinţe şi energii?
Sfântul a răspuns:
– E neapărată nevoie, dacă vrem ca evlavia noastră să fie adevărată. Căci nicio fiinţă nu există fără energie firească. Sfinţii Părinţi învaţă limpede: Nu există şi nu este recunoscută vreo fire fără energia fiinţei sale. Şi dacă nu există şi nu se concepe vreo fire fără energia fiinţei care o caracterizează, cum este posibil să existe Hristos şi să fie considerat Dumnezeu adevărat şi om după fire, fără energie dumnezeiască şi omenească?
Atunci i-au spus:
– Ştim într-adevăr că aşa este, însă nu-i provoca supărare împăratului, care numai de dragul păcii a alcătuit Regula, şi nu pentru a schimba vreo dogmă în legătură cu Hristos. De dragul păcii a iconomisit punerea sub tăcere a cuvintelor care provoacă îndepărtarea oamenilor.
Robul lui Dumnezeu, Maxim, a căzut la pământ cu lacrimi în ochi şi a spus:
– Bunul şi evlaviosul împărat nu trebuie să se supere de smeritele mele cuvinte. Eu nu pot să-L supăr pe Dumnezeu, ţinând sub tăcere cuvintele pe care chiar El a poruncit să le spunem şi să le mărturisim. Dacă, după cum spune Apostolul, Acesta este cel care „a dat în Biserică pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efeseni 4, 11), este evident că tot El a vorbit prin gura lor. Toată Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, şi sfinţii dascăli şi sinoadele ne învaţă că Dumnezeu, care S-a întrupat, are voinţă şi energie atât după dumnezeire, cât şi după umanitate. Căci nu-i lipseşte niciun element din cele care-L caracterizează pe Dumnezeu şi din cele care-l caracterizează pe om, doar păcatul îi lipseşte. Şi dacă este desăvârşit şi după dumnezeire şi după umanitate, nelipsindu-i nimic din cele două, cel care tăgăduieşte să mărturisească că este aşa denaturează întreaga taină…
Atunci Serghie i-a spus:
– Într-un singur lucru îi superi pe toţi, că-i faci pe mulţi să rupă legătura cu Biserica de aici.
Atunci Sfântul Maxim a spus:
– Este vreunul care spune că l-am îndemnat să rupă legăturile cu Biserica Bizanţului?
Serghie i-a răspuns:
– Faptul că tu ai rupt legăturile este cel mai mare îndemn pentru toţi.
Sfântul a zis:
– Nimic nu este mai puternic decât conştiinţa care te mustră şi nimic nu este mai încurajator decât conştiinţa împăcată.
După aceea l-au întrebat dacă a anatemizat Regula, şi el a răspuns fără frică:
– Nu numai că am anatemizat-o, dar am compus şi o cărticică împotriva ei.
Arhonţii i-au spus:
– Şi nu crezi că ai făcut rău?
Sfântul a răspuns:
– Să nu dea Dumnezeu ca ceea ce am făptuit drept, după rânduiala Bisericii, să spun că este greşit.
După ce l-au întrebat multe altele şi a răspuns cum l-a luminat Dumnezeu, l-au scos din sală.
– Spune-ne, avva – ai grijă să spui adevărul şi împăratul îţi va arăta milă.
Sfântul Maxim a zis:
– V-am spus deja şi acum vă repet, dacă din toate cele câte s-au spus împotriva mea măcar un singur lucru este adevărat, atunci şi satana este dumnezeu. Însă dacă nu este dumnezeu, ci apostat, atunci şi acuzele care mi se aduc sunt mincinoase. Dar dacă aveţi poruncă să faceţi ceva, faceţi. De vreme ce-L respect pe Dumnezeu, nu mi se poate aduce învinuire.
Atunci acela a zis:
– Ai anatemizat Regula?
– V-am spus de multe ori că am anatemizat-o, a răspuns el.
– Dacă ai anatemizat Regula, l-ai anatemizat pe împărat.
Sfântul i-a spus:
– Eu nu l-am anatemizat pe împărat, ci un document străin de credinţa Bisericii noastre ortodoxe.
Aceste teme s-au discutat, aceste păreri s-au formulat şi acest final l-a avut discuţia dintre ei. Apoi l-au trimis pe Sfântul Părinte la închisoare. În ziua următoare, care era Duminică, s-a făcut sfat şi l-au convins pe împărat să-i osândească prin exil aspru, despărţindu-i unul de altul. Pe Sfântul Maxim l-a trimis la Vizia, un castru din Tracia, iar pe ucenicul lui la Perver, la marginea imperiului roman. I-au lăsat acolo fără nicio îngrijire, fără haine şi hrană, departe de mare, ca să nu poată fi vizitaţi de oameni milostivi, având ca singură mângâiere nădejdea în Dumnezeu. Sfântul i-a rugat pe toţi creştinii în felul acesta:
„Rugaţi-vă în numele Domnului, ca Dumnezeu să ne arate mila Sa şi să ne înveţe că toţi cei care călătoresc împreună cu El înfruntă furia mării, iar vânturile şi valurile bat în corabia care se clatină, dar ea rămâne statornică. Îngăduie să fie ispitiţi de furtuni, punând la încercare dispoziţia lor faţă de Acesta, ca să strige cu glas puternic: «Doamne, mântuieşte-ne că pierim» (Matei 8, 25), şi să înveţe să lase în seama Lui toate cele legate de mântuirea lor. Să nu aibă încredere în sinele lor şi să dobândească pacea, după ce vânturile şi valurile se vor potoli. Îi aruncă în mijlocul lupilor şi-i îndeamnă să treacă prin poarta cea strâmtă (Matei 10, 16), şi să umble pe calea îngustă (Matei 7,13). Îi încearcă prin foame, prin sete şi prin lipsa hainelor, prin lanţuri şi temniţe, prin exilări şi biciuiri, prin cruci şi cuie, prin scuipături şi pălmuiri, prin batjocuri şi patimi, prin moarte de diferite feluri, la capătul căreia se află luminoasa înviere, care aduce pace celor care au fost prigoniţi şi bucurie celor care au suferit dureri pentru El. Fie ca acestea să le răbdăm cu toții, cu rugăciunile şi mijlocirile preamăritei şi preaslăvitei Maicii lui Dumnezeu şi pururea fecioarei Maria şi ale Sfinţilor Apostoli, Prooroci şi Mucenici! Amin.
(Fragmente din volumul 15C al Sfântului Maxim Mărturisitorul, Editura Elefterie Meretakis „Bizantină”, Tesalonic, 1995)
