Ortodoxia este o potecă îngustă, greu de ţinut

Nevoia de a cunoaşte mai multe despre Ortodoxie m‑a împins într‑o zi să‑l întreb pe părinte ce poate să‑mi mai spună despre acest subiect. Conştientizez de fiecare dată când ajung pe Sfântul Munte Athos că am fost binecuvântat că m‑am născut în România, Grădina Maicii Domnului, şi că am fost botezat ortodox. 

„Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, traducându‑se prin dreapta‑slăvire, cu înţelesul de dreapta‑credinţă. Semnifică drumul cel drept de urmat, cel care te duce către mântuire. Cu alte cuvinte, dacă urmezi această şcoală, s‑o numim aşa, drumul către mântuire este asigurat. Ortodoxia este o învăţătură. Este un drum de urmat. Este trăire. Este o potecă îngustă, greu de ţinut, nu doar de mireni, ci şi de clerici. Multe voci s‑au ridicat în ultima perioadă să spună că Biserica Ortodoxă este învechită.

Dar ne putem permite să modificăm Sfintele Taine doar de dragul aşa‑zisei evoluţii? Ne permitem să modificăm învăţătura după bunul nostru plac doar pentru a fi în ton cu ziua de azi? Şi apoi o vom schimba din nou ca să fim în ton cu ziua de mâine? Asta ar însemna doar bătaie de joc. Învăţătura aşa‑zis învechită face ca la Slujba Pogorârii Sfintei Lumini de la Biserica Sfintei Învieri din Ierusalim să se producă o minune. Mare minune. Minunea venirii Luminii, semn al milei lui Dumnezeu, al acreditării Bisericii Ortodoxe de către Dumnezeu. Poate e singurul domeniu în care învăţătura nealterată, aşa cum ne‑a fost dată, contează. Şi aşa va trebui să rămână, pentru că orice schimbare omenească a unor legi divine nu reprezintă altceva decât o jignire adusă celui care le‑a creat, celui datorită căruia stăm aici şi acum de vorbă.

Aceste acţiuni ar putea avea consecinţe foarte grave la care mi‑e şi frică să mă gândesc. Suntem siguri că odată schimbate Sfintele Taine va mai veni Sfânta Lumină? Doar cunoaştem eşecul altora care au avut nesăbuinţa schimbării Sfintelor Taine, iar acum se uită ca martori direcţi ai evenimentelor, cum doar la ortodocşi mai vine lumina. Dar, deşi o văd, nu o înţeleg, nu realizează că adaptarea bisericii lor la societatea modernă i‑a costat mult, foarte mult. Culmea e că nu vor să facă nimic în acest sens. Vor în schimb unire. Adică să renunţăm la ceea ce cu greu păstrăm nealterat de 2000 de ani, înlocuind totul cu o şcoală asemănătoare, cu multe convergenţe, dar lipsită de Duh Sfânt, cu tăieri ori adăugiri la învăţătura lăsată de Domnul nostru Iisus Hristos. Mă cutremur la acest gând”.

Am ascultat cu atenţie ce spunea părintele legat de unificarea bisericilor. Văzută din afară, pare un lucru bun, salutar, care ar aduce speranţa unei vieţi lipsite de conflicte. Dar iată că în spatele acesteia se află lucruri pe care noi nici măcar nu le intuim. „Suntem asaltaţi tot mai des de spirite luminate ecumeniste spre unirea bisericilor. Şi ne punem firesc întrebarea: Dar cu cine? Dar de ce? Minunile sunt în Ortodoxie. Ce să căutăm în altă parte când avem totul aici? Noi nu am schimbat nimic din învăţăturile primite, moştenite, nici nu am luat, nici nu am adăugat. Cei care au schimbat trebuie să‑şi lase ochii în pământ, să‑şi recunoască ereziile şi să revină de unde au plecat. Adică la Biserica-Mamă, „Întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, după cum spune Crezul. Altă unire este exclusă. Niciun ortodox autentic nu va risca venirea Sfintei Lumini doar de dragul aplauzelor Apusului. Insistenţe vor mai fi, cu siguranţă, unii vor ceda presiunilor ori tentaţiilor, alţii au făcut‑o deja.

Ortodoxia se va scutura, va rămâne mai mică, ca acest mănunchi de chei din mâna mea. Deşi regretul meu este mare în ceea ce‑i priveşte, problema mântuirii este una personală”.
‑ Poate Ortodoxia să greșească, părinte?
‑ Învăţătura ortodoxă este fără de cusur. Pot greşi, în schimb, slujitorii Ortodoxiei, fie că sunt clerici ori mireni deopotrivă, lăsând impresia unei învăţături greşite. Sunt preoţi care greşesc şi lumea îi bârfeşte. În loc să aline durerile noastre, le adâncesc, şi asta doare îngrozitor. Ei greşesc încălcând legile şi canoanele, dar nu se poate acuza Ortodoxia, ca şi cale de urmat, pentru erorile acestora. Biserica Ortodoxă este o comunitate de credinţă creştină. Biserica nu e formată doar din clerici. Din cadrul Bisericii fac parte preoţii,
călugării şi măicuţele, sinodul, mirenii, toţi. Doar împreună suntem Biserica. Unul fără altul nu mai suntem un întreg. Ce să facă un părinte fără mântuirea mireanului? Nu se mai mântuieşte nici el. Biserica nu aparţine doar clericilor. Repet, Biserica suntem toţi. Toţi mergem pe drumul Ortodoxiei, adică pe cel al învăţăturii ortodoxe. Chiar dacă mai călcăm pe lângă, trebuie să ne regăsim repede drumul drept.
‑ Părinte, este suficient să fii botezat ortodox ca să te numeşti ortodox? Sau e nevoie de mai mult?
‑ Ortodoxia, după cum am spus, calea de urmat, îşi începe drumul prin botez, însă se diluează în timp prin acţiuni contra învăţăturii. Nu este suficient să fii botezat ortodox ca să fii ortodox pe de‑a‑ntregul. Mai trebuie să păstrezi şi calea ortodoxă, aşa cum ne‑a fost lăsată de la Sfinţii Părinţi. Interpretarea textelor a dus la scindare. Aşa s‑a ajuns la existenţa a sute de secte creştine. Adică de la o singură învăţătură s‑a ajuns la sute poate chiar mii de variante ale acesteia. Care mai de care, dar care este cea bună? Dacă Biserica Ortodoxă părăseşte calea, o mai putem numi ortodoxă? Desigur, dar va fi vorba doar de nume, nu şi de esenţă. Dacă anumiţi părinţi leapădă practica ortodoxă şi apucă pe alt drum, îi mai putem numi ortodocşi? Poate doar cu numele. Tot aşa, dacă mirenii botezaţi ortodox apucă pe alt drum, cum ar fi yoga, budismul, taoismul şi aşa mai departe, îi mai putem numi ortodocşi? Poate doar cu numele. Or, nu vrem ortodocşi doar cu numele, vrem luptători cu patimile şi cu carnea. Vrem învingători. Fiii luminii trebuie să iasă învingători din lupta cu forţele întunericului. Nu vrem capete plecate în faţa păcatului. Şi dacă tot am pomenit despre taoism, aş vrea să îţi spun ceva despre celebrul concept Yin şi Yang, cel cu echilibrul, teoria conform căreia în fiecare lucru există şi opusul său, în cantităţi egale. Nu se poate pune în balanţă puterea lui Dumnezeu cu puterea satanică. În binele Dumnezeiesc nu există rău, iar răul nu are ce căuta în bine. Renunţă la simbolurile altor credinţe, că nu aduc nimic bun. Avem suficiente simboluri creştine ajutătoare. În trecut, americanii au realizat multe experimente. Dar unul este mai puțin cunoscut, poate şi datorită efectelor produse. Oamenii luminați se văd de oriunde, chiar și din întuneric. Simpla lor prezență într‑un loc produce efecte vizibile. Cel mai vizibil este schimbarea unei atmosfere negative într‑o stare de bine. Astfel, experimentul american a constat în trimiterea unor oameni evoluați spiritual în diferite zone de conflict. Rezultatul? În câteva luni conflictele au încetat. După plecarea acestora, conflictele au reînceput. Concluzia este una simplă: Harul aduce pacea, pe când lipsa lui dă naștere conflictului. „Trebuie să faceți în așa fel încât să atrageți harul. Trăiți corect duhovnicește, astfel încât harul să se apropie de voi și astfel, indirect, vor înceta și conflictele din jurul vostru. Cum știi că un om are har? În primul rând nu bârfește și nu îl judecă pe aproapele său. Judecarea aproapelui este o condiție suficientă ca harul să vă părăsească. Odată harul plecat, pocăința trebuie să fie mare ca harul să fie recâștigat. Dintre toate pe Pământ, harul se dobândește cel mai greu și se pierde cel mai ușor”.

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,  ediție completă, autor Ionuț Riteș.

Total
121
Shares
Previous Post

Copiii nu se zidesc prin laudele necontenite

Next Post

Fragmente din răspunsurile Sfântului Maxim Mărturisitorul

Related Posts