Frământările unor „Toma necredincioși”

Preot Constantin Sturzu

Prima Duminică de după cea a Sfintei Învieri este trecută în calendarul ortodox cu numele de Duminica Sfântului Apostol Toma. Pe nedrept este etichetat în popor acest apostol al Domnului ca fiind „Necredinciosul”. Cine citeşte Evangheliile constată lesne că şi ceilalţi zece apostoli (Iuda se spânzurase, iar Matia a fost ales să-i ia locul abia după Pogorârea Sfântului Duh) s-au îndoit că Iisus ar fi înviat din morţi chiar mai mult decât Toma. Doar că lor li s-a arătat Domnul pe când Toma lipsea. O tradiţie pioasă dă mărturie şi astăzi, mai ales prin vocea unor creştini din India, că Toma ar fi ieşit afară din casa în care „erau adunaţi Ucenicii de frica iudeilor” (Ioan 20, 19) spre a cumpăra de mâncare pentru toţi. Ar fi fost singurul care şi-ar fi asumat, cu multă îndrăzneală, această ieşire. Încât mai degrabă ar fi meritat, după unii, supranumele de „Curajosul”.

***

Creştinismul nu e o sumă de convenţii cu efecte în plan personal sau social, nu e ideologia unui partid care-şi propune să câştige lumea aceasta. În acest sens, Învierea nu este o dovadă adusă unor „Toma necredincioşi” de către Hristos Domnul, ci este un firesc al traseului pe care L-a parcurs Fiul lui Dumnezeu, Cel care n-a putut fi biruit de moarte, El fiind Însuşi Izvorul vieţii. Da, prin Înviere, noi suntem pe deplin încredinţaţi asupra Dumnezeirii Celui pe care Ucenicii Săi L-au văzut murind ca un om, în chinurile Răstignirii. Învăţăturile Sale din Evanghelii sunt doar o pregătire pentru ca Ucenicii Săi să poată primi această mare taină a Învierii. Cei care vor a despărţi aceste cuvinte ale Domnului de Învierea Lui şi care ar vrea ca Evangheliile să se oprească la momentul morţii Sale pe Cruce nu vor, în fapt, decât a reduce Persoana lui Iisus Hristos la umanitatea Sa, negându-I Dumnezeirea. Aceştia se pot asemăna cu Toma care, în preajma momentului Răstignirii Sale, îi îndemna pe ceilalţi Ucenici: „Să mergem şi noi şi să murim cu El” (Ioan 11, 16). Când, însă, acelaşi Toma a aflat de la ceilalţi Apostoli că a înviat Domnul, a refuzat să creadă până nu s-a încredinţat personal de acest lucru. Iată problema lui Toma: a crezut, fără să ezite, în putinţa de a muri, dar i-a venit greu să creadă în posibilitatea Învierii.

***

Faptul că Mântuitorul a înviat cu trupul nu înseamnă că a şi şters orice semn al vieţuirii acestuia de dinainte de a fi pus în mormânt. Semnele rămase după rănirea mâinilor Sale şi a coastei pot fi arătate Apostolilor, spre a se încredinţa (mai întâi celor zece, apoi şi lui Toma). Asta înseamnă că şi noi, vindecaţi fiind prin Spovedanie şi Împărtăşanie, vom mai păstra semnele păcatelor care ne-au rănit, dar ele nu vor fi spre a ne aduce continuă suferinţă, ci spre a se arăta slava lui Dumnezeu care a lucrat în noi şi ne-a scos din cele ale întunericului. Ele rămân, cumva, parte din identitatea noastră, precum Sfântul Apostol Pavel încă se mai numea pe sine, chiar şi după mulţii ani de misiune printre neamuri, ca fiind un fost prigonitor al Bisericii. Precum Toma, noi căutăm în Sfintele Taine încredinţare că aceste răni au fost asumate de El şi ne străduim să I le dăm Lui, Celui ce a venit ca, „prin rănile Lui să vindece rănile noastre” (cf. Isaia 53, 5). Abia când ne convingem că El ne iubeşte atât de mult încât Îşi asumă toată rana produsă în noi de păcat, atunci exclamăm, o dată cu Toma, plini de uimire şi de recunoştinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

***

Atitudinea lui Toma aş privi-o, totuşi, și dintr-o altă perspectivă. El a primit de la toţi ceilalţi (apostoli sau femei mironosiţe) vestea despre Învierea lui Iisus, dar a refuzat să-i creadă pe ei. A refuzat să se încreadă în alţi oameni ca el. Toma a ales să-L creadă doar pe Iisus, nu pe nişte oameni, fie ei şi Ucenici ai Domnului! Aici este cheia care poate deschide şi altor „Toma necredincioși” o perspectivă asupra capacităţii şi posibilităţii omului de a crede. În fond, a crede este o chestiune de alegere, de opţiune. Eu pot să aleg să-L cred pe Iisus, să-l cred pe un altul (sau pe alţi oameni) sau, în ultimă instanţă, să mă cred doar pe mine. Această din urmă situaţie este extrem de rară în stare pură pentru că, atunci când aleg să cred în mine, aleg o educaţie primită, o sumă de cunoştinţe sau de credinţe, de frustrări sau de reuşite etc., toate primite tot de la (sau mijlocite de) alţi oameni. Şi sunt multe idei sădite în noi fără ca noi să conştientizăm acest lucru, dar pe care noi ni le împropriem ca fiind ale noastre. Chiar şi când alegem să credem o idee (sau într-o idee), de fapt alegem, implicit, să credem persoana care a emis-o. Acest lucru este valabil, la limită, şi în cazul adevărurilor ştiinţifice; dacă mi se spune că s-a mai descoperit, cu ajutorul tehnologiei de azi, o nouă galaxie, eu nu cer să o văd, nici nu mă duc s-o vizitez pentru a crede că există, ci mă uit la cel care emite informaţia şi, dacă mi se pare de încredere, iau de bun ce susţine el.

În orice caz, indiferent de persoana în care credem, în cineva tot alegem să credem. Sau în Cineva.

Sursa: http://doxologia.ro

Previous Post

Apostolul cel mai nedreptățit de memoria populară

Next Post

Minunea învierii din natură

Related Posts
Total
112
Share
Post
Filter

Filter Search Results