A naște. A-l naște pe celălalt. În dureri. A-l lua de unde este, a-l cuprinde în pântecele tău, a-l purta luni de-a rândul, a-l legăna, a-l mângâia, a-i spulbera temerile, a te bate cu toată lumea, și cu răul, pentru el. Chiar și atunci când nu mai e nici o nădejde. Mai ales atunci. Altfel, unde ar mai fi Minunea? O, cât pierde lumea asta care fuge de durere! O, cât ratează ea nașterea, ori pe a ei, ori pe a celuilalt! O, cât ratează ea marea întâlnire! Ducă-se pe pustii toate antinevralgicele lumii! Vino, Doamne! (A.S.)
Cine vrea să judece, să pună mâna pe piatră… Dar să ia seama! Povestea aceasta este povestea unei vieţi care n-a fost „de poveste”. Este însă o mărturie vie a faptului că pentru tot cuvântul ce ne iese din gură vom da seama, aici sau acolo. Şi vom plăti! Este o invitaţie tristă de a trăi cu grijă, cu mare grijă! Am fost doi fraţi, din mileniul trecut, din secolul trecut, dintr-o altă lume, şi parcă şi dintr-o altă viaţă! Eu, cu şase ani mai mare ca el: eu – fata mamei, el – băiatul cel dorit; eu, făcându-i în ciudă că „am luat crema” şi sunt copilul cel mai reuşit, el – tachinându-mă că pe mine doar au experimentat părinţii noştri, şi abia la el au reuşit un exemplar de excepţie! Glume între fraţi, glume de copii…
Am crescut la începutul anilor 1950-1956, ani grei pentru istoria ţării şi pentru neam, dar nu am simţit sărăcia prea tare: am avut pom de Crăciun, ceas la mână („Pobeda”!), cercei, trotinetă… Am stat în casă cu chirie, dar am avut mereu flori pe masă! La noi în familie citeam asiduu toţi, fiecare având genul preferat şi împrumutându-ne cărţile frăţeşte (slavă Domnului, Sandra Brown nu mişuna încă!). Tindeam cu toţii, părinţi şi copii, spre o „ţinută intelectuală”: ne cercetam, ne testam unii pe alţii, făceam concursuri de cultură generală, mâncam teatru radiofonic pe pâine, cumpăram cărţi de la anticariat (tatăl nostru, deşi cu şapte clase doar, avea fişă la biblioteca orăşenească şi a fost până la sfârşitul vieţii lui un autodidact). Voiam să ne deosebim de ceilalţi, şi dacă nu-i puteam ajunge prin avantaje materiale, atunci să-i depăşim prin cultură!
Cam aşa am primit educaţie: în primul rând să avem respect faţă de carte – ca obiect în sine – şi apoi să ne folosim de ea, să fim asemenea modelelor de acolo. Din cărţi am învăţat să ne comportăm manierat, să mâncăm frumos, să salutăm, să vorbim folosind cuvinte şi expresii alese, să asistăm civilizat la un spectacol… Din cărţi, de la şcoală, de pe stradă… am învăţat. La şcoală eram buni, uneori cu nuanţe de buni-buni!
Cu educaţia religioasă însă… mai puţin. Vremurile comuniste au făcut să frunzăresc (vai mie!) „Biblia hazlie” înaintea oricărei alte cărţi religioase. Nu m-a marcat în nici un fel, dar m-a spurcat, fie şi numai ca atingere. Aveau să treacă zeci de ani până să-mi ajungă în mână Biblia noastră, pe care, vrând să o înţeleg cât de cât, am conspectat-o sârguincios, şcolăreşte, până la „Cartea lui Iov”.
Aveam icoană în casă, ştiam „Tatăl nostru”, primeam preotul la sărbători (că aşa făcea toată lumea!), dar… eram superficiali, ca să nu spun nebuni! Existenţa lui Dumnezeu nu era o temă de discuţii pentru noi – pur şi simplu știam că este Cineva care ne-a făcut, Care le-a făcut pe toate – admiram frumuseţile din natură, ne uimeam de perfecţiunea lor, dar… cam atât!
Când, cu nu ştiu ce prilej, intram în câte o biserică, ne închinam, cu oarecare teamă şi grabă totodată, şi ieşeam repede, cât mai repede… De ce? Nu ştiu, poate simţeam, fără să înţelegem, că nu suntem vrednici de sfinţenia locului… Aveam un inconştient sentiment al sacrului… poate!
Uneori noi, eu şi fratele meu, când venea Părintele, la sărbători, ne ascundeam în dulap, ţinându-ne respiraţia, bucuroşi nevoie-mare că îl păcălim pe preot! Nu conştientizam atunci că nu pe Părinte îl păcălim, sărmanii de noi! Şi pentru asta, din păcate, n-am luat chelfăneală niciodată. Avea să ne „chelfănească” viaţa, mai târziu!
Începutul dezastrului
Poate de pe această treaptă sinucigaşă de desprindere de cer a început fratele meu să se considere „liber-cugetător”, uneori declarând năstruşnic: „Eu sunt ateu!”, spre hazul nostru iresponsabil, care presupuneam că el nici nu ştie ce e acela „ateu” şi că vorbeşte aşa, doar ca să se dea interesant. Nici noi nu prea eram duşi la biserică, adică nu prea eram duşi deloc, dar nu îndrăzneam să spunem – totuşi! – aşa ceva! Dar de râs… da, am râs! Fără să ştim cât de tragic vom plăti acest râs prostesc. Devenea, încet-încet, un rebel fără cauză. Ca să nu mai spun că avea un blestemat obicei de a spune, când nu-i ieşea ceva: „Fir-aş al…!” şi invoca duhul cel rău… Fără să ştie, sărmanul, cui se dădea! A urmat, cam obligat, cursurile unei şcoli de subofiţeri, ajungând, după cum avea să râdă cu amar adesea: „Plotoner, plotoner, nici soldat, nici ofiţer!”, considerând astfel, toată viaţa lui, că merita altceva. Şi s-a simţit nedreptăţit, şi a devenit un revoltat, şi un frustrat… Fratele meu a primit însă multe daruri de la Dumnezeu: era un adolescent – mai apoi un tânăr bărbat – frumos, inteligent, cultivat, carismatic, îndrăgit de vecini, de prieteni, de colegi şi chiar de superiori. N-a ştiut însă niciodată că toate câte le avea erau daruri, daruri de la Cel de care ne ascundeam în dulap! Din nefericire, cam pe toate le-a folosit greşit şi le-a pervertit… spre patimi. Cel rău nu dormea.
Ştiu că nu trebuie să-l învinovăţeşti pentru suferinţele tale pe cel rău, tot aşa cum nici îngerii din cer nu sunt responsabili de fericirea ta, dacă tu nu le dai drepturi asupra ta, unuia sau altuia. Dar fratele meu de prea multe ori l-a invocat pe cel din întuneric, din teribilism ori din năduf, neştiind şi necrezând că acesta îl va lua în stăpânire! Nu ştiu când a fost începutul dezastrului. Poate chiar de pe vremea când ne ascundeam în dulap… Preţul acestui „joc” tâmpit aveam să-l plătesc şi eu, la rândul meu, dar aceasta-i o altă poveste. Şi a venit însurătoarea, familia, copiii… Însă cel chemat adesea a avut grijă de tot: l-a lucrat şi l-a prelucrat metodic, diabolic, ani şi ani la rând, l-a tâlhărit de toate darurile, l-a rănit peste tot, distrugându-l, ruinându-l cu viclenii deşarte, amăgitoare, pe care numai în pahare i le turna şi în ochii femeilor uşoare. L-a lăsat cu sufletul gol, cu trupul bolnav, cu inima pustiită… Toate s-au dus de râpă: soţie, copii, prieteni, colegi, sănătate, frumuseţe… Toate! Ne-au murit şi părinţii… Doamne, cum se poate cuprinde tragedia unei vieţi în doar câteva cuvinte?… Au urmat singurătatea, suferinţa, boala… Şi avea doar 53 de ani! Părăsit de toţi, bolnav, obosit de propriile greşeli, îmi spunea adesea la telefon: „Dac-ai şti cum aştept să mor! Dac-ai şti!…”. Speriată, îi răspundeam că Domnul nostru Iisus Hristos aşa ne cheamă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”, şi încercam să-l agăţ cumva, să-l provoc: „Dar eşti pregătit de moarte?…”. Voiam să-l fac să înţeleagă că moartea nu înseamnă nicidecum un liman, o linişte şi o pace tămăduitoare – câtă vreme ai fost doar al tău… Voiam să-l fac să înţeleagă că are datorii, că trebuie să accepte ideea că plăteşte şi să se bucure că plăteşte – aici şi acum… Voiam să-l răscumpăr şi să-l dau spre înfiere! Voiam să-l salvez! De el însuşi, în primul rând.
Sursa: familiaortodoxa.ro
