– Părinte, mă neliniştesc atunci când spuneţi că vom trece prin ani grei.
– Să vă iubiţi, să fiţi unite, formate duhovniceşte, să aveţi bărbăţie, să fiţi un trup şi să nu vă temeţi de nimic. După aceea va ajuta Dumnezeu. Să cultivaţi dragostea cea duhovnicească. Să aveţi o astfel de dragoste, precum are mama pentru copilul ei. Să existe frăţietate, jertfă, căci încet-încet vom trece şi prin zile grele.
Fireşte, noi, monahii, plecăm din lume şi lăsăm cunoscuţi şi rude ca să intrăm în marea familie a lui Adam, a lui Dumnezeu. Mirenilor, însă, li se cere să aibă relaţii cu cunoscuţi şi rude care trăiesc duhovniceşte, ca să se folosească. Creştinul care se nevoieşte în lume, se foloseşte atunci când are legături cu oamenii duhovniceşti. Oricât de duhovniceşte ar trăi cineva, are nevoie, mai ales în vremea în care trăim, de prietenia cea bună. Contactul cu oamenii duhovniceşti ajută mult, mai mult decât studiul duhovnicesc, deoarece această bucurie a legăturii duhovniceşti îi dă o mare dorinţă de a se nevoi duhovniceşte. Chiar şi la lucru, într-o slujbă obştească etc., este bine ca oamenii duhovniceşti să se cunoască între ei ca să se întrajutoreze. Se poate, să presupunem, să apară o problemă între colegi, să trebuiască să se sprijine reciproc, dar unul să şovăie să vorbească celuilalt, dacă nu se cunosc.
– Părinte, dacă cineva nu vrea să ne ajute într-o nevoie, este corect să-i cerem din nou ceva de care avem trebuinţă?
– Nu, nu trebuie. Poate să nu aibă atunci posibilitatea să ne ajute. Este ca şi cum mi-ai cere o cruciuliţă şi ţi-o dau. Îmi ceri şi altă dată, dar nu am să-ţi dau şi nu-ţi dau. După aceea cumpăr cruciuliţe ca să am să dau şi vii şi tu, dar nu-mi ceri, deşi eu aştept ocazia să le împart.
Astăzi, oamenii trăiesc în acelaşi bloc şi nu se cunosc între ei. Mai demult existau case cu curţi, care îi ajutau pe oameni să se cunoască între ei şi la o nevoie unul îl sprijinea pe celălalt. Să presupunem că unul mergea cu căruţa undeva şi întâlnea pe drum un cunoscut de-al său. „De unde vii? Unde mergi?”, îl întreba. „Într-acolo merg şi eu. Urcă, să mergem împreună”. Sau altul, de avea în plan să meargă undeva cu calul, îl întreba şi pe vecin: „Tu unde vrei să mergi? Dacă poţi aştepta, peste trei ore plec cu calul şi te pot lua cu mine”; sau „Mâine voi pleca într-acolo. Hai la mine să dormi, ca să plecăm împreună foarte de dimineaţă”. Se gândeau oamenii la celălalt şi atunci când puteau ajuta cu ceva, nu evitau să o facă. Aveau curiozitatea cea bună şi întrebau ca să se ajute în toate cazurile. Aveau cunoscuţi chiar şi în alte sate.
– Părinte, ce ajută ca oamenii să se lege între ei duhovniceşte?
– În zilele noastre, chiar de nu vor oamenii duhovniceşti să se lege între ei, îi va sili diavolul să se lege. Diavolul, cu marea lui răutate, face cel mai mare bine astăzi în lume. Să zicem că un tată, care este credincios şi vrea, de pildă, să plătească meditaţiile copiilor lui, va fi nevoit să afle un dascăl bun şi credincios pe care să-l aducă în casa sa. Iar un dascăl care este credincios şi vrea să dea meditaţii copiilor, pentru că nu a fost numit încă în post, va căuta o familie bună, ca să se simtă în siguranţă. Sau un meşter care trăieşte duhovniceşte, fie el vopsitor, fie mecanic etc., caută să lucreze la o familie bună, ca să se simtă în largul lui, pentru că într-o casă lumească îşi va găsi beleaua. Un creştin bun va căuta să bage în casă un lucrător bun, care să fie şi om credincios. În felul acesta, atât unul, cât şi celălalt, vor încerca să caute un om duhovnicesc ca să poată lucre împreună cu el. Aşadar, încet-încet se vor cunoaşte între ei oamenii duhovniceşti din toate meseriile şi din toate ramurile.
Diavolul prin răutatea sa face bine fără să vrea, căci desparte oile de capre. Astfel se vor despărţi oile de capre şi vor trăi ca o turmă şi un păstor[1]. Iată mai demult, satele aveau cioban şi fiecare îşi dădea oile sau caprele ce le avea- unul cinci, altul zece,- şi păşteau oile împreună cu caprele, pentru că atunci caprele erau blânde şi nu le împungeau pe oi cu coarnele. Acum caprele s-au sălbăticit şi lovesc urât oile lui Hristos. Iar oile caută păstor bun şi turmă numai de oi. Pentru că aşa cum a ajuns lumea, ea este numai pentru cei care trăiesc în păcat. De aceea se vor despărţi oamenii şi se vor despărţi oile de iezi. Cei care vor voi să trăiască o viaţă duhovnicească, încet-încet nu vor mai putea trăi în lumea aceasta. Vor căuta să afle pe cei asemenea lor, pe oamenii lui Dumnezeu, vor căuta duhovnic şi se vor depărta şi mai mult de păcat. Iar acest bine îl face acum diavolul cu răutatea lui, dar fără să vrea. Astfel vedem nu numai în oraşe, ci şi la sate, pe unii alergând la cântece şi jocuri etc., trăind în nepăsare, iar pe alţii alergând la priveghere, la paraclise, la întruniri duhovniceşti. Aceşti oameni ajung să fie strâns legaţi între ei.
În anii cei grei, se creează o frăţietate foarte puternică. În război, timp de doi ani, noi, soldaţii, am trait în două companii şi eram legaţi între noi mai mult ca fraţii, deoarece am trăit împreună greutăţile şi primejdiile. Eram atât de uniţi, încât unul pe altul ne chemam „frate”. Erau oameni lumeşti, cu cugetare lumească, dar cu toate acestea nu voiau să se despartă unul de altul. Nu citiseră Evanghelia, nici cărţi duhovniceşti. Aveau o cultură lumească simplă, în sensul cel bun, dar aveau lucrul cel mai mare dintre toate: dragostea şi frăţietatea. Recent a murit un camarad de arme de-ai noştri, iar la înmormântarea lui s-au adunat şi ceilalţi, din toate părţile. Cu câteva zile mai înainte a venit şi aici un fost militar, coleg de-ai mei, ca să mă vadă. Cum mă mai îmbrăţişa! Nu mai puteam ieşi din braţele lui.
Acum ne luptăm cu diavolul. De aceea căutaţi să vă înfrăţiţi mai mult. În felul acesta vom călători cu toţii împreună pe drumul ce ni l-am ales, pe cărarea anevoioasă a urcuşului spre dulcea Golgotă.
[1] In. 10, 16.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
