Frecventarea slujbelor bisericești

Creștinismul este comuniune. Într-un timp în care tot mai des este întâlnită o formă de creștinism lipsit de orice afiliere, participarea la slujbe se arată tot mai importantă. Necesitatea frecventării slujbelor nu este una contextuală, nu are în ea nimic demonstrativ, nu este un exercițiu comunitar similar unui club. Există fire mult mai adânci care îi leagă laolaltă pe toți cei care merg la Biserică.

Într-o lume centrată pe sine, care caută satisfacție imediată, a merge la slujbe este un act ascetic, o ieșire din egoism. Este efortul de a construi o comunitate, pornind de la umanitatea noastră comună, închegată în Trupul lui Hristos. O societate ce împărtă­șește niște principii fundamentale, ce țin de o viziune asupra lumii. Este reconstruirea unei frățietăți umane, bazată pe mărturisirea unui Tată al nostru în ceruri și realizată prin Împărtă­șirea cu Trupul și Sângele Fiului întrupat. Este locul întâlnirii cu Hristos, în mijlocul unei comu­nități. Iar comunitatea este un loc dificil. Părinții deșertului, marii singuratici, zic la un moment dat că singurătatea este pentru cei slabi, iar viața împreună cu alții este pentru cei puternici. Adică pentru cei care pot răbda șlefuirea sinelui prin contactul repetat cu ceilalți. Imaginea pe care o folosesc părinții deșer­tului este aceea a pietrelor unui râu, care se rotunjesc, se netezesc, capătă strălucire prin faptul că rămân neîncetat în atingere unele cu altele.

De cele mai multe ori comunitatea din care facem parte nu respiră aerul idilic, de basm al descrierilor pioase. Realitatea cotidiană a fiecăruia este, de altfel, destul de greu de tolerat. Copiii sunt gălăgioși, adulții plictisiți și absenți, bătrânii cicălitori, preoții grăbiți și neatenți, cântăreții de la strană stridenți. Aceasta este lumea noastră nefardată. Cu astfel de oameni, fie că se găsesc în cea mai strălucitoare catedrală sau în jurul unui Altar improvizat sub un copac din Africa, minunea se petrece fără greș. Vinul și pâinea se prefac în Trupul și Sângele Domnului, iar noi suntem che­mați să ne împărtăşim cu ele.

Participarea la Liturghie mai poate fi și supremul act de nonconformism. Într-un eseu, Mircea Platon are următoarea idee: astăzi să fii nonconformist nu mai înseamnă să îți vopsești părul și să îți rupi hainele, ci să stai în rând cu babele la Biserică. Mă tem că avea dreptate.

Să stai cu babele în rând la Biserică este actul prin care te sustragi șuvoiului puternic al spiritului vremii. Este gestul prin care îți mani­fești libertatea. Iar libertatea, deși este darul gratuit al lui Dumnezeu, are prețul său care se cere plătit de fiecare dată când o exercităm autentic.

Una dintre caracteristicile pregnante ale postmodernității este fragmentarea. Ea se reflectă și în biografiile noastre, care sunt spulberate în bucăți, asemenea timpului pe care îl traversăm. Pentru a ne uni­fica viața și pentru a-i da consis­tență este esențială consecvența. Mai importantă și mai istovitoare decât eroismele de moment, consec­vența singură are forța de a ne modela viața.

Slujbele Bisericii se petrec constant, iar la ele suntem invitați să participăm consecvent.

Preot Paul Siladi

Sursa: http://ziarullumina.ro

Total
135
Shares
Previous Post

Film: Călugărul şi demonul

Next Post

Viețile Sfinților – ianuarie, ziua 23

Related Posts