E drumul prin pustiu. În lungul zării,
Abia mijește ziua. De departe,
Nisipu-n unde moi, ca apa mării,
Îmbracă sihăstriile deșarte.
Un măgărus cu ochii blânzi te poartă.
Te-ai încrezut în pasul lui cuminte.
Cum crește-n zări mereu câmpia moartă,
Tu-ți pleci spre sân privirea ta fierbinte.
Căci ai la sân Copilul și te doare,
Să pleci cu el în aspra pribegie:
Peste căpșorul Lui, mângâietoare,
Răsfrânt-ai valul tău, cu gingășie.
De ce ți-s, Maică, genele muiate?
Petreci în minte alte prigoniri?
Îl vezi pe El cu palme sfâșiate,
Cu trupul jertfă sfintei Lui iubiri?
În mijlocul nisipurilor, poate,
Singurătatea Lui e mult mai blândă.
Odată fi-va părăsit de toate,
Și-un vânzător ascuns va sta la pândă.
Mai este timp? Un Înger se pogoară
Deasupra-ți, ca un sol de mângâiere.
Frânturi de raze te-nvelesc, Fecioară,
Și-alături merge Iosif în tăcere.
