Preot Ioan Istrati
Ieșeam azi de la mama de la spital și pe colț e o patiserie unde fac niște saleuri fierbinți foarte gustoase. Am luat și o cafea imensă cu lapte de migdale. M-am așezat pe un parapet și savuram bunătățile.
Apare o bătrânică cu un cadru, care cadența timpul alene. Zdrăngăneala cadrului era aproape liniștitoare, ca bătaia unei inimi.
Când ajunge în dreptul meu, mă ridic și îi ofer câteva saleuri. Se bucură că un copil. Se așează greu pe parapet. Ronțăie fericită.
Da’ eu:
– O cafea nu vreți?
– Mămăică, nu am eu bani de scumpeturi. Cafeaua e foarte scumpă. Eu beau apă.
Mă cutremur. Insist. Îi dau cafeaua.
– Nu maică, are lapte, azi e Sfânta Vinere.
– Nu, mămăiță, e cu lapte de migdale.
– Aoleu, nu-i de frupt?
– Nu.
Bea încet, savurând momentul.
– Chiar când veneam am zis, ce băiat frumușel, o fi preot ceva, și stă aici pe trotuar.
– Chiar sunt preot, mamaie.
Îmi ia mâna și mi-o sărută.
– Bogdaprose, maică. Eu am patru copii. Da’-s plecați în străinătate. Nu-i văd decât la câțiva ani. Am o pensie bunicică, de 7 milioane. Îmi ajunge dacă-s cu grijă. Bărbatul mi-o murit de patru ani. I-am făcut toate slujbele.
Mă uit la bătrânică. E atâta bun simț, sfială, sfințenie, pace, cuviință și gingășie în ea. Nimic ostentativ, abraziv sau isteric. Doar pacea care izvorăște din credință.
– Mulțumesc, maică, pentru prânzul minunat.
Ce multă frumusețe ne înconjoară când privim cu iubire la univers…
