Preot Visarion Alexa
Nu munca îl face pe om superior animalelor, nu viețuirea sa în societate, ci viețuirea lui spirituală. Omul pictează, cântă, scrie și, mai ales, omul se roagă.
Niciuna dintre viețuitoarele pământului nu se roagă, nu caută, nu tânjește după Ceva din lăuntrul său.
Omul este singura făptură care tânjește după Ființa supremă aflată în lăuntrul său. Scriptura se referă la omul duhovnicesc, la omul care “pescuiește” în adâncul său, la omul care nu se mulțumește cu țărmurile, unde apa este mică și peștele este puțin.
În Evanghelie Simon spune un cuvânt greu: “Doamne, toată noaptea am pescuit și n-am prins nimic!”
Vedeți dumneavoastră, degeaba încearcă omul să scape de plictiseală, de stările sale “negre”, de probleme.
O oră de somn, un film, mersul la mare, la munte, în pădure, în vacanțe, nu rezolvă durerea lui sufletească.
Îmi spunea un om într-o zi:
“Părinte, sunt tare suferind, am probleme, griji mari și frici mă apasă, mă doare sufletul. Cred că voi lua avionul și voi pleca două săptămâni în concediu, să uit de toate.”
“Dragul meu, îmi pare rău să-ți spun, dar gândurile, durerile și grijile tale se vor urca în avion cu tine. Ba, mai mult, s-ar putea chiar să le găsești deja acolo când ajungi…!”
Nu poți fugi de gândurile și de durerile tale sufletești nicăieri în lumea aceasta!
Nu poți să îneci în tine gândurile, durerile și spaimele tale, în oricâte concedii ai pleca, oricât alcool ai bea, oricâte țigări ai fuma sau chiar mai rău.
Până când? Până nu trezești în tine omul duhovnicesc, omul care “pescuiește” în adânc.
Toți Părinții Bisericii spun că, atunci când te rogi, când țintești spre omul din adâncul tău și începi să vezi golul din tine, păcatele tale, se coboară asupra ta o stare minunată de pocăință și smerenie fără margini și spui doar atât, după cum a spus Simon:
“Pleacă, Doamne, de la mine, că eu sunt om păcătos!”
Știți care este paradoxul? Că El nu pleacă, El rămâne lângă omul smerit, lângă omul care se vede pe sine păcătos, El are pentru om răbdare și iubire nemăsurată.
Încercați să “pescuiți în adânc”, încercați să găsiți acea stare pe care Părinții Bisericii au tâlcuit-o ca fiind Căutarea Adevărului. Nu ca lectură însă, ca o activitate intelectuală, ci ca stare profundă de Har, în care omul și Dumnezeu se întâlnesc.
Spun Sfinții ce au trăit această întâlnire că, odată ajunși în starea aceea, nu au mai simțit nevoia de absolut nimic lumesc, pentru că toate nevoile lor, tot golul lor a fost umplut și împlinit de Dumnezeu.
Cum putem însă pescui în adânc? Care este “undița” pentru “pescuirea” aceasta?
Există o rugăciune minunată, un fel de a te așeza înaintea lui Dumnezeu, care te coboară în adâncul tău, cu toate năvoadele tale.
Există o rugăciune care îngăduie minții tale să coboare în adâncurile pe care niciodată nu ai știut că le ai, rugăciune care te ajută să vezi întunericul tău sufletesc și care încet, încet va aduce în tine Lumina:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
