În societatea de azi, mai mult ca oricând, se dezvoltă tot mai tare, aproape se generalizează, o apucătură milițienească, aceea de a sancționa, nu contează ce, orice…
Pe de o parte, este o consecință a lui “politically corect”, care s-a dovedit a fi o drăcovenie însușită de tâmpi, pe de altă parte s-a produs și o afurisire a omului, ca efect al pierderii harului, al necredinței, al lipsei de dragoste și de rugăciune…
Fiecare are de reproșat ceva cuiva, fiecare critică pe cineva și are ceva de sancționat la altul, fiecare are ceva sau pe cineva de urât, de suspectat sau de amendat…cu reflex de “polițist”…
Grija de aproapele nu se mai manifestă creștinește, în sensul de a întinde o mână de ajutor celui în nevoie, de a înțelege o traumă, de a alina o suferință, de a ierta o greșeală, de a purta de grijă altora ca manifestare de iubire…
Grija pentru altul s-a transformat în “grija de altul”, în sensul “de a-i purta sâmbetele”…
Aproape totul se pervertește: dragostea nu mai este necondiționată, ci condiționată, aprecierea e transformată în desconsiderare, bucuria pentru darul și calitățile celuilalt sunt prilej de invidie, ordinea și rânduiala devin pretexte pentru disciplina de penitenciar…
Lumea se transformă insidios într-un mare penitenciar, iar aproapele devine gardian pentru semenul său, nu prieten, nu frate sau coleg…
Foarte firave sunt și legăturile dintre oameni, totul se destramă într-o clipită, nimeni nu mai are răbdare cu nimeni, unitatea chiar și pentru cei care împărtășesc aceleași valori a devenit o utopie, dragostea s-a împuținat…toate bunele maniere și puținele sentimente care se mai arată, mai supraviețuiesc doar în relațiile de prietenie(doi câte doi) și în puținele oaze de omenie câte vor fi rămas prin lume…
Este tot mai răspândit formalismul, se mimează afecțiuni, este lăudată mediocritatea, există un apetit pentru superficialitate, totu-i de suprafață, pentru imagine, apetența pentru gloriolă, binele nu mai are rădăcini în sufletele oamenilor; se desțelenesc relații, prietenii, căsnicii, cu cea mai alertă repeziciune…
Statornicia nu mai definește aproape nimic, totu-i în schimbare, precar, ceea ce era tradițional e înlocuit cu modernul, vechiul cu noul, ce-a fost bun nu mai este…
Fiecare e pe culoarul lui, în bărcuța lui comodă, în microcosmosul lui confortabil, în realitatea lui suficientă, un prizonier încătușat…însă conectat global și digital cu lumea, prezent pretutindeni și nicăieri…
Paradoxurile realității augmentate…
Strategii lumii speculează această stare de lucruri și fac construcții iluzorii, bizare, valorificând trendul ego… S-au purces a crea o altă realitate, un nou habitus care corespunde parametrilor ce definesc “lumea nouă”.
De ceva vreme în mai multe orașe din lume a fost elaborat un nou concept urban: “orașul de 15 minute”…
Ai noștri cu mimetismul maimuței au cugetat să implementeze proiectul, copy-paste…în București, Sibiu, Timișoara…
Așa cum par lucrurile la început, aparent bune, ulterior glisează spre alte paradoxuri aparent confortabile, dar mai incomode spiritual: mai multă securitate, într-o lume tot mai nesigură, mai multe legi, mai puțină justiție, mai facil totul, deși totu-i mai complicat, chipurile mai multă libertate, dar mai puține drepturi, în acest context s-au gândit niște unii să perimetreze arealul de mișcare, habitual, la 15 minute distanță de orice necesitate.
Urbanoizii au proiectat orașul viitorului: totul să fie în proximitatea a 15 min. de deplasare spre orice: servici, școală, magazin, bancă, parc, etc.
Un fel de arest la domiciliu sau în perimetru… După adicțiile digitale se va trece ușor, pe nesimțite, la adicțiile habituale…
Omul să fie încapsulat sub o cupolă imaginară și să-și ducă traiul citadin în acest perimetru fără a fi nevoie să caute mai departe de 15 min. pentru a-și asigura stringențele…te p…, te c…, te orice… în 15 min.
Deja în multe orașe din Occident s-au pus restricții de viteză, cu limita maximă de 30 km/h, ca să renunțe cetățenii la “caii putere” și “să descalece”, urcând apoi toți pe bicle, pe fotovoltaic, pe eoliene, pe electric, pe teleghidat, în curând…
Deși pare ofertantă ideea, nu este defel; poate doar pentru comozi, pentru fanii metaversului, pentru verzi, pentru urbanoizi, pentru transumaniștii care își sunt suficienți dacă au un calculator, o conexiune la internet și o pungă de snacksuri…
Adepții acestui nou concept urban sunt aceiași exaltați pandemici, avocații izolării, ai măsurilor restrictive, deoarece conceptul seamănă izbitor cu un lockdown urbanistic…dar care-ți permite totuși să mergi cu trotineta până la muncă sau pe jos admirând salcâmul japonez sau grădinile Bahai de pe blocuri…
Un soi de rezervație a bio-sferei în citadela orășenească…Minunat!
Totul rearanjat ca să fie mai bine supravegheat, mai ușor de controlat, totul mai previzibil…ca într-un “frumos” lagăr pentru prizonieri “fericiți”…
Păpușarii au regia pregătită: carceră, colivie, coteț, padoc, pentru toate “orătăniile”… De fapt, pușcărie pentru proști…totul să se întâmple în bătătura urbanoidă, reconfigurat în metaversul citadin, în realitatea augmentată arhitectonic…
Cât mai puțină libertate pentru cetățeni, dar să aibă totul asigurat, raționalizat, disponibil la “botul calului”…
Urmează să mai pună o brățară GPS omului la picior și avem învârtita cu pripon pe aria protejată, omul transformat în jivină…
Eugenie și zootehnie…”religia” și peisagistica viitorului …
Preot Alin Cristian
