Preot Ioan Istrati
La 14 ani, m-am îmbolnăvit grav. Nu era prima oară, am fost destul de bolnăvicios de felul meu, dar acum o durere imensă de picior şi o inflamație masivă la peroneu m-au pironit la pat. Doctorul chirurg din oraşul în care locuiam i-a spus mamei mele, şi ea cadru medical superior, că este un reumatism articular acut, un puseu de durere. Aşa încât mi-a prescris oxacilină şi gentamicină din 6 în 6 ore timp de câteva luni şi mi-a pus piciorul în ghips. Durerea atâtor injecţii, tumefierea şi mortificarea ţesutului în care am fost injectat de sute de ori, rugăciunile pe care mama le spunea mereu la patul meu, ore întregi, mi le amintesc foarte bine. După ce mama spunea de câteva zeci de ori psalmii „Miluieşte-mă, Dumnezeule” şi „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt”, sfârşită de oboseală, era trecut de miezul nopţii îi spuneam: „mai zi-mi rugăciuni…” Au fost câteva luni de durere cumplită, iar piciorul era tot mai dureros, ba chiar se subţiase mult. Gentamicina pe care am primit-o intramuscular ar fi fost de ajuns să surzească 10 oameni, dar totuşi, cu mila lui Dumnezeu, mai aud. După câteva luni de stat în casă cu un ghips imens, piciorul era de două ori mai slab decât înainte. Doctorii spuneau că piciorul trebuie amputat.
Părinţii mei au insistat să mergem la laşi, la Spitalul de copii, la doctorul Gabriel lonescu, un medic vestit care rezolvase multe cazuri incurabile. El e cel care a operat siamezele vestite în anii 80. Tatăl meu, preot, m-a adus în spinare până la spital. Când m-a consultat, doctorul a izbucnit în strigăte de mânie: „sunteţi cadre medicale, dar l-aţi tratat ca nişte ţărani”. Țin minte că avea niște saboți mari de lemn. Și-a luat un sabot și l-a aruncat într-o ușă de sticlă a unui dulap care s-a făcut țăndări.
Aveam ostiomielită acută la peroneul drept, o boală cumplită care chiar dacă se operează, recidivează la alte oase, toată viața. În tot acest timp, părinţii mei au stat mereu lângă racla Sfintei Parascheva, rugându-se cu lacrimi pentru mine. Tata a slujit zilnic Liturghia.
Şansele ca piciorul să mai poată fi salvat erau foarte mici. Eram suspect și de cancer osos.
Operația a durat 6 ore. Când am ieșit din sală, intubat, tatăl meu m-a văzut și a leșinat. Doctorul însă a zis: a avut șansă. Mulțumim lui Dumnezeu.
M-am refăcut în câteva luni bune. Profesorii de la şcoala veneau să mă asculte şi-mi puneau notele acasă. Mama îmi spunea: „Eşti o minune a lui Dumnezeu”. Iar eu îi răspundeam: „Da, o minune şchioapă”. Şi iată că merg perfect şi nicio altă operaţie nu am mai suferit, mulţumită Cuvioasei Parascheva. Trăiesc datorită rugăciunii ei, datorită lacrimilor ei, datorită inimii ei imense, pline de Harul lui Dumnezeu care simte durerile noastre şi le alină cu milă, în iubirea infinită a lui Dumnezeu.
