Fericitul Avvă Zosima povestea:
„Odată, un giuvaergiu, luând cu sine pietre de preț și mărgăritare, s-a suit împreună cu ajutoarele sale într-o corabie ca să plece la negustorie. S-a întâmplat însă, din iconomia lui Dumnezeu, să aibă mare dragoste față de un corăbier mai tânăr, care îi slujea, și se odihnea cu el, și mânca din același blid cu dânsul. Într-una din zile, tânărul acela a auzit cum corăbierii își șoptesc și se sfătuiesc între ei să-l arunce pe giuvaergiu în mare, ca să-i ia pietrele prețioase. Tânărul, foarte posomorât, s-a dus la acela pentru a-i sluji ca de obicei.
Giuvaergiul i-a zis:
– Ce ești așa posomorât astăzi?
Acela, ascunzând de el, i-a răspuns:
– Nu sunt posomorât.
Giuvaergiul l-a întrebat din nou:
– Spune-mi drept, ce-i cu tine?
Atunci, tânărul a izbucnit în plâns și i-a zis:
– Corăbierii au uneltit împotriva ta cutare și cutare lucru.
Acela l-a întrebat:
– Ești încredințat că așa stau lucrurile?
Tânărul a răspuns:
– Cu adevărat, așa s-au înțeles între ei.
Atunci, giuvaergiul și-a chemat ajutoarele și le-a zis:
– Tot ce vă voi spune, să faceți repede.
A așternut o pânză și, întinzând pe ea toate pietrele, a grăit așa:
– Pentru asta mă necăjesc eu luptându-mă cu marea? În curând voi pieri fără să iau cu mine nimic din această lume.
Și le-a poruncit ajutoarelor:
– Aruncați totul în mare!
Toate au pierit în mare, iar corăbierii au încremenit de uimire și așa s-au stricat toate planurile lor.”
Și a zis fericitul Avvă: „Băgați de seamă: cum s-a pornit în el gândul, îndată s-a făcut filosof în cuvânt și-n faptă – și toate astea ca să dobândească această puțină viață. Și bine a făcut. El se gândea: «Dacă o să mor, care mi-e folosul de la toate aceste pietre?» Iar noi nici măcar o mică pagubă nu putem răbda pentru poruncile lui Hristos.”
