GPS pe drumul către Rai: „Scara” Sfântului Ioan din Muntele Sinai

În fiecare an, credincioșii ortodocși de pretutindeni îl cinstesc, în ziua de 30 martie, pe Sfântul Ioan Scărarul, cunoscut și ca Sfântul Ioan Scolasticul, Cuviosul care a rămas în istoria și în tradiția Bisericii noastre Ortodoxe ca un model al smereniei demn de urmat, prin care Dumnezeu a lucrat minuni nenumărate atât în timpul vieții sale, cât și după mutarea sa în Împărăția cea Cerească.

Mulți dintre noi ne-am întrebat, cu siguranță, de unde vine apelativul de „Scărarul” din numele Sfântului Ioan din Sinai și de ce Biserica noastră a hotărât să îi dedice lui, și nu altui Sfânt din calendar, cea de-a patra Duminică din Sfântul şi Marele Post al Paştilor. De aceea, am decis să oferim o explicație simplă, dar nu superficială, ci relevantă și pe înțelesul tuturor, așa cum v-am obișnuit în tot acest timp.

Înainte de a da un răspuns în acest sens, se cuvine să trasăm câteva repere biografice. Așadar, Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 580, fiind contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul. Dorind să ducă o viață aleasă, asemenea multor părinți îmbunătățiți din vremea sa, a intrat în obștea monahală încă de la vârsta de 16 ani, ca viețuitor al Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Se pare că provenea dintr-o familie înstărită, lucru demonstrat de faptul că, până să împlinească vârsta de 16 ani, acumulase deja cunoștințe bogate în mai multe domenii. După moartea Starețului Macarie, povățuitorul său duhovnicesc, Sfântul Ioan s-a retras într-o peșteră din Thola, o zonă foarte izolată și greu accesibilă, petrecând în nevoință acolo timp de 40 de ani. Singurul contact cu cei din jur era în momentele când mergea în mănăstirea de metanie ca să primească Sfânta Euharistie și când primea vizitele scurte ale unor monahi pentru sfat. La 75 ani, după lungi insistențe ale Părinților și ale pustnicilor acelor locuri, Sfântul Ioan a fost ales întâistătător al Mănăstirii Sinai.

Asumându-și cu smerenie această mare misiune, într-o zi, Sfântul Ioan a primit o scrisoare de la un frate de-al său – Stareţul Mănăstirii Raithu, aflată pe ţărmul Mării Roşii, nu foarte departe de Mănăstirea Sinai. Conținutul ei avea să-l convingă pe Cuvios să lase posterității una dintre cele mai mari lucrări ale creștinătății. Mai exact, Starețul de la Raithu îi cerea Sfântului Ioan să redacteze un „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti”, un fel de manual care să-i ajute în mod direct pe Stareţii de mănăstiri cu mulţi călugări tineri în educarea duhovnicească a acestora. Primind ascultarea, Cuviosul a răspuns că va încerca să împlinească această rugăminte, afirmând, cu smerenie, că poate nu el este persoana potrivită pentru o astfel de lucrare, fiind încă la vârsta la care el însuşi învaţă de la alţii.

Însă, Dumnezeu l-a întărit și l-a călăuzit, iar inspirația s-a transformat într-un adevărat testament pentru întreaga Biserică. Astfel, pentru a se face cât mai bine înțeles de cei din vremea sa, Sfântul Ioan a descris modul în care cineva poate urca spre Împărăția Cerurilor utilizând imaginea unei scări, fiecare treaptă reprezentând o patimă sau o virtute pe care trebuie să o dobândească cel care era pe drumul spre Rai. În total, scara Sfântului Ioan are 30 de trepte, după numărul anilor pe care Mântuitorul Iisus Hristos îi avea în momentul în care a început propovăduirea Sfintei Evanghelii. Din acest motiv, lucrarea scrisă de el s-a numit „Scara”, așa cum este cunoscută până în zilele noastre, iar autorul ei, Stareţul Mănăstirii Sinai, a rămas în memoria tuturor cu supranumele de Ioan Scărarul.

Dacă primele trei trepte ale scării ne vorbesc despre viaţa monahală (retragerea, care presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; neîmpătimirea, care constă în golirea omului de tot ce este stricăcios și înstrăinarea – maica despătimirii), următoarele trepte descriu virtuţile principale (ascultarea, pocăinţa, amintirea de moarte, plânsul) pe care trebuie să le dobândească fiecare monah, dar şi câteva patimi de care trebuie să scape (mânia, deznădejdea, lăcomia etc.). Cea din urmă treaptă este cea a iubirii, despre care însuși Sfântul Ioan spunea că „înaintând în ea, niciodată nu ajungem la sfârşit, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină” (cap. 26; 2, 38). Important de menționat este și faptul că, ținând cont de publicul pentru care a fost scris acest tratat, limbajul este unul foarte dur în cadrul comparațiilor între viața lumească și cea închinată pe deplin urmării lui Dumnezeu. Din cauză că omul de astăzi, trăitor al secolului vitezei, poate fi ușor smintit sau contrariat de unele informații sau exigențe ale „Scării”, se recomandă ca lucrarea să fie citită sub îndrumarea duhovnicului, care poate explica și surprinde înțelesurile tainice din acele pasaje.

Precizia cu care sunt prezentate ispitele pe care le întâmpină cel ce vrea să meargă pe calea desăvârșirii, dar și remediile mereu actuale pe care Sfântul Ioan le descrie în „Scara” sa, au provocat din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre un interes aparte al creștinilor din toate colțurile lumii pentru această lucrare. Motivul „Scării” a pătruns și în lumea picturii bisericești, după cum o demonstrează frescele de la Mănăstirile Râşca, Suceviţa, Pângăraţi și altele. Rezumând conținutul lucrării, pictorii au zugrăvit o scară în capătul căreia Mântuitorul îi aşteaptă pe cei care au reuşit să se elibereze de patimi și să înainteze spre Rai. Pe cele două părți ale scării sunt pictați Îngerii care îi ajută pe cei vrednici, dar şi diavolii care încearcă să îi tragă în jos pe oameni, indiferent de treapta pe care au pășit. Datorită acestui „succes” deosebit, dar și pentru a acorda o mare atenție Sfântului Ioan Scărarul, un adevărat dascăl al pocăinței, Biserica a rânduit ca el să fie pomenit și în Duminica a patra din Post, pe lângă prăznuirea sa din ziua de 30 martie.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Total
93
Shares
Previous Post

Stihira întâia a Învierii – glas 6

Next Post

Viețile Sfinților – martie, ziua 30

Related Posts